Despre Sfânta Scriptură

Ce se înțelege prin Sfânta Scriptură?

Prin Sfânta Scriptură noi înțelegem colecția cărților sfinte care au fost scrise sub insuflarea Duhului Sfânt într-un răstimp de aproape 1500 de ani, adică de la Moise circa 1400 de ani înainte de Hristos până la autorul Apocalipsei circa 100 de ani după Hristos (Învățătura de credință creștină ortodoxă, întreb. 29, p. 18).

Dar de ce arhiereii și preoții nu le dau voie creștinilor care sunt membri ai Bisericii să tălmăcească sau să predice în public cuvântul lui Dumnezeu din Scripturi?

Orice creștin are voie să citească Sfânta Scriptură, dar nu oricine are dreptul de a învăța, de a tălmăci cuvântul Scripturii. Dreptul acesta îl are numai Biserica, prin clerul său și prin profesorii recunoscuți de ea și care sunt oameni bine pregătiți, cunoscători ai dreptei credințe. De ce dreptul de a preda învățătura îl au numai episcopii, preoții și profesorii teologi ai Bisericii, este ușor de înțeles, când ne gândim că Mântuitorul a dat puterea de a învăța sfinților și păstorilor și apostolilor (Matei, 28, 20), iar nu mulțimilor. Apostolii erau trimiși de Hristos ca să învețe și să săvârșească Tainele. Iar sfântul apostol spune: «Cum vor propovădui, dacă nu vor fi trimiși?» (Rom., 10, 15). Deci, dreptul la propovăduire îl are numai cel trimis. Ori episcopii sunt urmașii legitimi ai apostolilor. Sfântul Pavel încredințează episcopului Timotei, din Efes, sarcina de a învăța în Biserică și nu tuturor credincioșilor din Efes. Același apostol spune corintenilor: «Oare toți sunteți apostoli, oare toți sunteți învățători?» (I Cor., 12, 19). Același apostol spune despre episcop, preot și diacon că trebuie să fie destoinici a învăța pe alții (I Tim., 3, 2; Tit, 1, 9). Nu spune însă același lucru despre toți credincioșii. El face distincție între păstor și turmă, între cei care învață și cei care ascultă. Episcopul, preotul și diaconul, teologii Bisericii, nu pot învăța ce vor ei ci ceea ce a învățat Biserica întotdeauna. Ei învață în numele Bisericii. Nu oricine are destulă pricepere și înțelegere să tâlcuiască Scriptura. Acest lucru îl arată marele apostol Petru în epistola sa când referindu-se la epistolele marelui apostol Pavel, zice că în ele sunt unele lucruri «anevoie de înțeles, pe care cei neștiutori și neîntăriți le răstălmăcesc, ca pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare» (II Petru, 3, 16).

Nu este drept, zic unii, ca membrii Bisericii să nu aibă voie să predice și să tălmăcească Scripturile. Orice creștin știe să tâlcuiască Sfânta Scriptură, acest lucru putându-se înțelege din cele scrise: «Iar voi, ungere aveți de la Cel Sfânt să știți toate». «Cât despre voi, ungerea pe care ați luat-o de la El rămâne întru voi și nu aveți trebuință să vă învețe cineva...» (I Ioan, 2, 20, 27).

Sfânta Scriptură este ca o fântână cu adâncime fără fiind, fiindcă în ea este cuprinsă înțelepciunea lui Dumnezeu, Care nu are margini. Dacă cineva însetat ar veni la o fântână și ar voi să bea toată apa, s-ar îneca în ea; dar dacă va scoate din ea cu ciutura și de acolo cu paharul va bea, se va răcori fără de primejdie. Cine este omul acela nebun care ar voi să se bage într-o apă adâncă, fără să știe să înoate? Sfânta Scriptură are «oase» după cum spun sfinții părinți ai Bisericii, și nimeni, având dinții înțelegerii sale de lapte, să nu îndrăznească a sparge cu ei oasele tari ale Scripturilor dumnezeiești, căci se vatămă pe sine și se pierde.

Dumneata nu ai citit în Sfânta Scriptură cele despre famenul etiopian? Acesta citea pe proorocul Isaia și când l-a întrebat apostolul Filip dacă înțelege cele ce citește, el a zis: «Cum voi putea înțelege, de nu mă va povățui cineva?» (Fapte, 8, 31). la seama, căci și cuvântul «ungere», despre care ai pomenit dumneata, înseamnă revărsarea Sfântului Duh în Sfânta Taină a mirungerii, îndată după primirea botezului (Fapte, 4, 27; II Cor., 1, 21; Ioan, 16, 13; Rom., 8, 9 etc.), iar cuvintele «știți toate» înseamnă tot ceea ce ține de adevărul creștin și de mântuire, precum și tot ceea ce este în legătură cu antihrist și cu răspânditorii lui, despre care este vorba în versetele următoare (Ioan, 2, 22; 4, 2, 3). Așadar, nu trebuie a învăța fiecare după înțelegerea sa în tâlcuirea Scripturilor, căci se rătăcește.

Se spune, totuși, că orice creștin are dreptul și chiar datoria de a citi singur Sfânta Scriptură, căci așa ne-a poruncit nouă Mântuitorul zicând: «Cercetați Scripturile, căci voi socotiți că în ele aveți viața veșnică. Și acelea sunt care mărturisesc pentru Mine» (Ioan, 5, 39).

Ia seama că mulți începători de erezii din vechime au îndrăznit a se afunda în marea Scripturii cea fără de fund și s-au înecat duhovnicește, pierzându-se pe ei și pe toți cei care i-au urmat. Nu toți au vârsta duhovnicească la fel și de aceea, nu toți pot înțelege Sfânta Scriptură la fel.

Sfânta Scriptură cuprinde trei feluri de înțelesuri: 1) înțelesul după literă, obștesc, gramatical, verbal sau istoric; 2) înțelesul alegoric, metaforic, mai înalt sau sufletesc; 3) înțelesul spiritual, duhovnicesc. După cum spun sfinții părinți ai Bisericii, cei simpli la cunoștință să se mulțumească cu înțelesul cel obștesc și istoric (după litera Scripturii); cei mai înaintați să pătrundă cu înțelegerea și în sufletul Scripturii, iar cei mai pregătiți, cu fapta și înțelegerea, pot cuprinde înțelesurile mai adânci ale Sfintei Scripturi. Pentru aceasta și marele Pavel, arătând că înțelepciunea cea desăvârșită a Scripturilor se cuvine celor desăvârșiți, zice: «însă noi grăim înțelepciunea la cei desăvârșiți, dar nu înțelepciunea veacului acestuia, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci propovăduim înțelepciunea de taină a lui Dumnezeu, pe cea ascunsă, pe care a rânduit-o Dumnezeu mai înainte de veci spre slava noastră» (I Cor., 2, 6—7).

Unii spun că nu este nevoie ca cineva să aibă multă știință spre a putea pricepe învățăturile Sfintei Scripturi, căci și celor neînvățați li se descoperă înțelepciunea acestor învățături, după cum arată Mântuitorul prin cuvintele: «Te laud pe Tine, Părinte... căci ai ascuns acestea de cei înțelepți și le-ai descoperit pe ele pruncilor» (Matei, 11, 25).

Da, le-a descoperit Dumnezeu înțelepciunea Sa acelora pe care i-a cunoscut că sunt prunci cu răutatea, dar nu cu mintea și cu înțelegerea, adică celor desăvârșiți în toată fapta bună și care ajunseseră la nerăutatea pruncilor. La acest lucru îndeamnă marele Pavel pe creștinii din Corint, zicând: «Fraților, fiți prunci cu răutatea. Cu mintea însă fiți desăvârșiți» (I Cor., 14, 20).

Dumnezeu a osândit înțelepciunea și știința oamenilor, după cuvântul scris: «Pierde-voi înțelepciunea înțelepților și știința celor învățați o voi dărâma» (Is., 29, 14). Și apostolul zice: «Unde este înțeleptul? Unde este cărturarul? Unde este cercetătorul veacului de acum? Au nu a făcut Dumnezeu nebună înțelepciunea lumii acesteia?», (I Cor., 1, 19—20). Oare, cum e posibil ca Dumnezeu să fi rezervat tâlcuirea Sfintei Scripturi numai unor oameni cu pregătire, așa cum susținem noi, ortodocșii?

Trebuie să știi mai întâi că nu orice știință și înțelepciune a osândit-o Dumnezeu, ci numai ceea ce aduce vătămarea omului, dar nicidecum nu osândește învățătura duhovnicească. Căci dacă ar fi după afirmația unora care interpretează greșit acest verset, atunci ar însemna ca și înțelepciunea lui Solomon, a lui Iisus — fiul lui Sirah, a Mântuitorului, a sfinților prooroci și apostoli cărora li s-a poruncit să fie «înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii» (Matei, 10, 16) — să fie osândă. Dar nu este deloc așa. Ia seama, deci, să nu fii asemenea celor ce — după cuvântul Domnului — «se rătăcesc neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu» (Matei, 22, 29).

De ce Sfânta Scriptură se mai numește și «Biblie»?

Cuvântul «Biblie» este de origine grecească și înseamnă carte. Cărțile Scripturii și-au păstrat de-a lungul veacurilor numele grecesc de «Biblie», atât pentru că Sfânta Scriptură a fost tradusă mai întâi în limba greacă, cât și pentru că la început, în primele veacuri ale creștinismului, învățăturile cuprinse în ea au fost propovăduite mai ales în graiul grecesc, așa cum arată documentele timpului, îndeosebi Sfânta Tradiție.

Acest cuvânt, «Biblie», care este cel mai întrebuințat atât de creștini cât și de necreștini, înfățișează deci Sfânta Scriptură ca pe o carte care, de-a lungul istoriei, și-a păstrat acest nume fără alt adaos și pe care noi, credincioșii, o socotim cartea mai presus de toate cărțile sau cartea cărților. E cartea pe care, dacă nu o putem numi cea mai mare ca întindere, o putem numi cea mai prețioasă pentru cuprinsul și roadele ei în sufletele noastre (cf. Învățătura de credință creștină ortodoxă, întrebarea 30, pag., 18).

Spun unii că unele texte din Sfânta Scriptură se contrazic cu altele.

Mai întâi, Sfânta Scriptură, pe care o poate citi oricine, cuprinde în sine învățături folositoare și mântuitoare de suflet. Sfânta Scriptură niciodată nu poate minți, deoarece Duhul Sfânt nu a înșelat pe slujitorii Săi, proorocii (Sf. Ipolit, Comentar la Daniel, 4, 6; Fericitul Augustin, Scrisoarea 283, 3).

Prin firea și prin mintea lor; oamenii nu puteau cunoaște lucruri atât de mari și dumnezeiești, ci numai printr-un dar coborât de sus asupra oamenilor celor sfinți. În sfârșit, Sfânta Scriptură are o unitate desăvârșită. Același suflu dumnezeiesc se simte în toate cărțile ei, deși acestea sunt așa de deosebite între ele, prin lucrurile despre care vorbesc. Fiind dată prin Duhul Sfânt, Sfânta Scriptură cuprinde adevărul. Nimic nedrept sau prefăcut nu se află într-însa (Sf. Clement Romanul, Scrisoarea I-a către Corinteni, 43).

Sfânta Scriptură nu se contrazice (Sfântul Martir și Filozof Iustin, Dialogul cu iudeul Triton 65, 2; Sfântul Epifanie, Contra ereziilor; Pamurion 70, 7) cum se contrazic scrierile păgâne: «Dacă scrierile proorocilor sunt de acord cu Evangheliile, este pentru că toți au vorbit insuflați de un singur Duh al lui Dumnezeu» (Sf. Teofil al Antiohiei, Către Anatolie, 256).

«Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător și mai ascuțit decât toată sabia cea ascuțită cu două tăișuri și străbate până la despărțitura dintre suflete și duh, dintre încheieturi și mădulare și este judecător al simțirilor și cugetelor inimii» (Evr., 4, 12).

Fericitul Ieronim, traducător și tâlcuitor al Sfintei Scripturi în limba latină, se pronunță astfel: «Te rog, spune-mi ce e mai sfânt ca acest cuvânt al lui Dumnezeu? Ce mâncăruri, ce fel de miere, sunt mai dulci decât cunoașterea lui Dumnezeu și pătrunderea în lucrurile Sale ascunse, decât privirea la ideea Ziditorului, la cuvântul Stăpânului tău, decât ca aceste cuvinte ale Stăpânului, pline de înțelepciunea duhovnicească, să-i învețe pe oameni! Desfătarea noastră să stea în a medita la legea Domnului ziua și noaptea, în a bate la ușa ce ne e deschisă, în a primi pâine de la Sfânta Treime și a merge pe valurile vieții având pe Domnul călăuză» (Scrisoarea 30, 13).

Atunci, Sfânta Scriptură nu ne poate călăuzi ea singură pe calea mântuirii?

Sfânta Scriptură nu ne poate călăuzi ea singură pe calea mântuirii și iată de ce: întâi, pentru că ea nu a fost dată omenirii de la început; al doilea, pentru că atunci când a fost dată nu era singura autoritate în privința mântuirii sufletelor omenești, fiindcă a avut înaintea ei și o dată cu ea și Sfânta Tradiție în vatra mereu caldă a obștii religioase sau a Bisericii. Cu mult înainte de a începe Moise să scrie primele cărți ale Vechiului Testament, a existat o evlavie a obștii religioase, chiar mai veche decât cea a patriarhilor. Cărțile Noului Testament încep să apară după mai bine de zece ani de la întemeierea Bisericii. Ele apar în sânul acesteia, iar Biserica alege cărțile insuflate din veacul I al erei noastre.

Biserica este autoritatea superioară și hotărâtoare în această privință, precum și în tâlcuirea textului biblic. Ea este «Stâlpul și Temelia adevărului» (I Tim., 3, 15).

Ea ține canonul neschimbat al adevărului (Fer. Ieronim, Contra ereziilor 1, 9, 4). În ea lucrează Duhul Sfânt pentru păstrarea neîntinată a adevărului mântuitor.

Unde este Biserica — zice Fer. Ieronim —, acolo este și Duhul lui Dumnezeu și unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este și Biserica și tot harul, iar Duhul este adevărul (op. cit., 3, 23, 1).

Ce înțelegem prin canonul cărților Sfintei Scripturi?

Prin canonul cărților Sfintei Scripturi înțelegem totalitatea cărților sfinte insuflate de Dumnezeu, mai precis, lista acestor cărți. Cuvântul canon n-a avut acest înțeles de la început. El este împrumutat din limba ebraică, prin mijlocirea celei grecești și înseamnă, printre altele, «dreptar» sau «regulă» și cu aceste două înțelesuri îl găsim întrebuințat și în Noul Testament.

Sfântul apostol Pavel, după ce dă anumite sfaturi duhovnicești galatenilor, adaugă: «Și câți vor umbla cu dreptarul acesta, pace peste ei și milă peste Israelul lui Dumnezeu» (Gal., 6, 16).

Canonul mai are înțelesul de rânduială hotărâtoare privitoare la disciplina bisericească și la anumite cărți care intră în rânduiala slujbelor bisericești; dar și înțelesul de totalitatea sau lista scrierilor care conțin aceste rânduieli.

Cuvântul «canon» are acest înțeles, atât la vechii iudei cât și la primii creștini. Există un canon al cărților Vechiului Testament și un canon al cărților Noului Testament (cf. Învățătura de credință creștină ortodoxă, cap. 33).

Ce cuprinde canonul cărților Vechiului Testament?

Cărțile care se cuprind în canonul Vechiului Testament sunt în număr de 39 și anume: 1. Facerea. 2. Ieșirea. 3. Leviticul. 4. Numeri. 5. Deuteronomul. 6. Cartea lui Iosua Navi. 7. Cartea Judecătorilor. 8. Cartea Rut. 9. Cartea întâia a Regilor. 10. Cartea a doua a Regilor. 11. Cartea a treia a Regilor. 12. Cartea a patra a Regilor. 13. Cartea întâia Paralipomena (întâi a Cronicilor). 14. Cartea a doua Paralipomena (a doua a Cronicilor). 15. Cartea întâia a lui Ezdra. 16. Cartea lui Neemia (a doua Ezdra). 17. Cartea Esterei. 18. Cartea lui Iov. 19. Psalmii. 20. Pildele lui Solomon. 21. Eclesiastul. 22. Cântarea cântărilor. 23. Isaia. 24. Ieremia. 25. Plângerile proorocului Ieremia. 26. Iezechiel. 27. Daniel. 28. Osea. 29. Amos. 30. Miheia. 31. loel. 32. Avdie. 33. Tona. 34. Naum. 35. Avacum. 36. Sofonie. 37. Agheu. 38. Zaharia. 39. Maleahi.

Cărțile canonice ale Noului Testament sunt în număr de 27 și anume:

1. Sfânta Evanghelie după Matei. 2. Sfânta Evanghelie după Marcu. 3. Sfânta Evanghelie după Luca. 4. Sfânta Evanghelie după Ioan. 5. Faptele Sfinților Apostoli. 6. Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel. 7. Epistola întâi către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel. 8. Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel. 9. Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel. 10. Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel. 11. Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel. 12. Epistola către Coloseni a Sfântului Apostol Pavel. 13. Epistola întâi către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel. 14. Epistola a doua către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel. 15. Epistola întâi către Timotei a Sfântului Apostol Pavel. 16. Epistola a doua către Timotei a Sfântului Apostol Pavel. 17. Epistola către Tit a Sfântului Apostol Pavel. 18. Epistola către Filimon a Sfântului Apostol Pavel. 19. Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel. 20. Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov. 21. Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru. 22. A doua Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru. 23. Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan. 24. A doua Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan. 25. A treia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan. 26. Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iuda. 27. Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul.

Dar am văzut că, în afară de cărțile canonice, în Sfânta Scriptură mai sunt și alte cărți.

În afară de cele 39 de cărți canonice ale Vechiului Testament, mai sunt și alte cărți pe care Biserica, socotindu-le folositoare și ziditoare de suflet, le-a recomandat spre citire. De aceea ele au fost păstrate în Sfânta Scriptură și așezate după cărțile canonice ale Vechiului Testament. Ele sunt pline de înțelepciune duhovnicească și de aceea Biserica le folosește pe unele din ele chiar în sfintele slujbe.

Aceste cărți sunt: 1. Cartea lui Tobit. 2. Cartea Iuditei. 3. Cartea lui Baruh. 4. Epistola proorocului Ieremia. 5. Cântarea celor trei tineri. 6. Cartea a treia a lui Ezdra. 7. Cartea înțelepciunii lui Solomon. 8. Cartea înțelepciunii lui Iisus fiul lui Sirah numit și Eclesiasticul. 9. Istoria Suzanei. 10. Bel și Balaurul. 11. Cartea întâi a Macabeilor. 12. Cartea a doua a Macabeilor. 13. Cartea a treia a Macabeilor. 14. Rugăciunea regelui Manase. 15. Ultimul psalm, care urmează după cei 150. Acestea sunt cărțile din Sfânta Scriptură.