Simboluri și rituri
Spun unii că în slujbele noastre se folosesc neîntrerupt tot felul de gesturi și mișcări, închinăciuni și semne, care contrazic Scriptura.
Simbolul este un semn care închipuie ceva sau un obiect care închipuie altceva decât este el de fapt. În cele ce urmează îți voi vorbi despre semne simbolice și gesturile care însoțesc rugăciunile noastre publice.
Rit sau ritual (ceremonie) înseamnă o lucrare simbolică sfântă sau o înșiruire treptată de semne simbolice sfinte, prin care se exprimă fie un adevăr de credință, fie un sentiment religios sau o atitudine de evlavie, fie o întâmplare sfântă, o rugăciune ș.a.
Simbolurile sfinte și riturile sunt expresii sau exteriorizări și întăriri ale cultului divin care devine prin ele extern. Simbolurile și riturile sunt absolut necesare — întregind modul de închinare către Dumnezeu — prin faptul că pun la contribuție nu numai sufletul ci și trupul nostru, dându-i și acestuia o parte activă din cultul divin: fără ele, cultul nu este întreg. Și după cum numai prin ele singure, fără participarea activă a sufletului, nu au prea mare valoare, tot astfel nici cultul spiritual, dacă înlătură cu totul partea acestora, a riturilor și a simbolurilor, nu este întreg și nici nu poate fi întreg, după cum un suflet fără trup sau un trup fără suflet nu poate fi ființă omenească întreagă.
Pentru a aprecia valoarea riturilor, trebuie să știm și să ținem seama de faptul că sufletul însoțește întru totul trupul participând la orice stare și lucrare a acestuia. Astfel, la bucurie omul râde, la necaz plânge; la frică tremură și se îngălbenește; după expresia feței sale se poate cunoaște sufletul cuiva sau diferite stări ale sale. Acest adevăr îl arată și Sfânta Scriptură când zice: «Inima veselindu-se înflorește fața, iar duhul posomorit usucă oasele» (Pilde, 17, 22) și iarăși: «înțelepciunea unui om îi luminează fața, iar cruzimea feței lui i se schimbă» (Ecl., 8, 1). Iar despre ucigașul Cain ne spune: «Și a întrebat Domnul Dumnezeu pe Cain: Pentru ce te-ai întristat și de ce s-a posomorit fața ta? Când faci bine, oare nu-ți este fața senină?» (Fac., 4, 6). Iar Mântuitorul a grăit: «Din prisosința inimii grăiește gura» (Matei, 12, 34).
Așa fiind, atât semnul sfintei Cruci cât și alte semne simbolice și ritualurile sunt necesare, la închinarea către Dumnezeu trebuind să ia parte și trupul, ca unul ce este și el de la Dumnezeu. Cuvântul inspirat grăiește: «Căci ați fost cumpărați cu preț! Slăviți, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu» (I Cor., 6, 20) și în alt loc: «Deci, vă îndemn, fraților, să înfățișați trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească» (Rom., 12, 1). Astfel, pe Dumnezeu trebuie să-L preamărim și cu trupul, aducându-I o închinare din partea întregii noastre ființe.
Dumnezeu este duh și de aceea cultul nostru ar trebui să fie în duh și adevăr, iar nu în semne și în mișcări simbolice ale trupului sau în ritualuri externe. Așa ne-a învățat Mântuitorul: «Vine ceasul — și acum este — când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, căci și Tatăl voiește asemenea închinători. Duh este Dumnezeu și cei care se închină Lui cade-se să I se închine în duh și în adevăr» (Ioan, 4, 23—24).
La acest citat ți-am dat lămuriri la cap. 9 — despre semnul Crucii — deci nu mai este nevoie să-ți vorbesc acum.
Dar sunt unii care afirmă că trupul nu are nici un preț și, ca atare, nici simbolurile și ritualul sau mișcările însoțitoare nu pot fi de vreun folos, căci zice Mântuitorul: «Duhul este cel ce dă viață; trupul nu folosește la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh și viață sunt» (Ioan, 6, 63). Iar apostolul, de asemenea, vorbește: «Deprinderea trupească la puțin folosește, dar dreapta credință spre toate este de folos, având făgăduința vieții de acum și a celei ce va să vină» (I Tim., 4, 8).
În citatul întâi (Ioan, 6, 63) nu se amintește nimic despre nefolosul riturilor și al simbolurilor și nu se neagă prețul trupului în ceea ce privește participarea lui la rugăciune, ci se spune numai că cele zise despre mâncarea Trupului și a Sângelui Mântuitorului în Sfânta împărtășanie (vezi contextul v. 32—64) trebuie înțelese duhovnicește. În Sfânta Cuminecătură aducătoare de mântuire, omul mănâncă și bea însuși Trupul și Sângele Domnului sub chipul pâinii și al vinului. Unii din ascultători crezuseră că Iisus le poruncește să-I sfâșie Trupul și să-L mănânce și să-I bea Sângele în înțelesul propriu, ceea ce mai ales la iudei era un păcat foarte grav. Mântuitorul însă caută să-i lămurească.
În citatul al doilea (I Tim., 4, 8) este vorba de cu totul altceva. Aici se combate rătăcirea ereticilor gnostici care propovăduiau și practicau abținerea totală de la căsătorie, abținerea de la mâncarea de carne ș.a. (vezi v. 1—7). Apostolul combate rătăcirea aceasta spunând că abținerea totală de la acestea este un păcat — deoarece Dumnezeu pe toate le-a arătat curate — și arătând că o abținere cu măsură de da acestea este bună, spre a nu duce la păcate grele (I Cor., 7, 5—9). Nu spune că abținerea parțială a trupului nu folosește la nimic, ci tocmai dimpotrivă. Așadar, aici nu este vorba nicidecum despre înlăturarea ritualurilor și a simbolurilor.
Da, dar mai este scris: «Pentru că noi suntem tăierea-împrejur, noi cei ce slujim în Duhul lui Dumnezeu și ne lăudăm întru Iisus Hristos și nu ne bizuim pe trup...» (Filip., 3, 3). Deci, nici noi nu ar trebui să ne bizuim pe ritualuri și pe participarea trupească la slujire.
Aici este vorba despre prea marea încredere a iudeilor în cele trupești, ca de pildă tăierea-împrejur, cu care ei se lăudau și credeau că aceasta le este de ajuns pentru mântuire. Apostolul combate această greșită înțelegere a lor arătând că creștinii nu se bizuiesc pe ceva trupesc și nefolositor, ci pe slujirea lui Dumnezeu cu duhul, adică cu credință, rugăciune, evlavie, fapte bune etc., care se fac cu participarea trupului și deci nu sunt excluse ritualurile și simbolurile.
De altfel, Sfânta Scriptură e plină de simboluri prin care cele adevărate se înțeleg din cele închipuite. Iată, de exemplu, simbolurile Sfântului Duh: El este numit «Apă» (Ioan, 3, 5; 7, 38—39); «Apă Vie» (Ier., 2, 13; 17; 13; Ioan, 4, 14; 7, 37—39; Apoc., 7, 17); «Apă care potolește setea» (Isaia, 41, 17—18; 55, 1); «Apă curățitoare» (Iez., 16, 9; 36, 25; Efes., 5, 26; Evrei, 10, 22); «Apă tainică și din destul» (Isaia, 58, 11; Ioan, 4, 14; Apoc., 22, 17); «Apă dată în dar» (Isaia, 54, 1; Matei, 3, 11; Luca, 3, 16); «Vânt care suflă unde vrea» ( Ioan, 3, 8; I Cor., 12, 11; Fapte, 2, 2); «Porumbeii» (Matei, 3, 16; Marcu, 1, 10; Luca, 3, 22; Ioan, 1, 32); «Pecete» (Efes., 1, 13; 4, 30; II Cor., 1, 22 ș.a.).
Simbolurile se referă numai la Dumnezeu?
Sunt multe feluri de simboluri în Sfânta și dumnezeiasca Scriptură. Unele închipuiesc pe cei credincioși, ca: «Miei» (Isaia, 40, 11; Matei, 10, 16); «Vulturi» (Ps. 102, 5; Isaia, 40, 31); «Arbori roditori» (Ps. 1, 3; Ier., 17, 8); «Cerbi» (Ps. 17, 36); «Smochini buni» (Ier., 24, 2—7); «Oi și capre» (Ps. 77, 57; Zah., 13, 7; Matei, 25, 33; 26, 31; Ioan, 10, 11—16; 21, 16) ș.a.
