Despre vorbirea în limbi (glosolalia)

Ce este aceea glosolalie?

Glosolalia — ca dar al Sfântului Duh — este facultatea de a vorbi într-o limbă străină, fără a o fi învățat și cunoscut mai dinainte. Așa reiese din textul biblic care ne descrie întâmplarea de la primele Rusalii creștine, când a început a se arăta acest dar. Textul este complet și limpede, istorisind o întâmplare adevărată și, ca atare însuși textul nu poate fi tâlcuit în sens spiritual sau mistic ci numai literal. Dar să lăsăm să ne vorbească însuși textul, ce este și în ce constă vorbirea în limbi prin darul Sfântului Duh. Iată ce spune: «Și când a sosit ziua Cincizecimii, erau toți apostolii împreună în același loc. Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi precum le dădea lor Duhul a grăi. Și erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbați cucernici din toate neamurile care sunt sub cer. Și iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulțimea și s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Și erau uimiți toți și se minunau zicând: Iată, nu sunt aceștia care vorbesc toți galileeni? Și cum auzim noi, fiecare, limba noastră în care ne-am născut? Parți și mezi și elamiți și cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea și în Capadocia, în Pont și în Asia, în Frigia și în Pamfilia, în Egipt și în părțile Libiei, cea de lângă Cirene și romani în treacăt, iudei și prozeliți, cretani și arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu! Și toți erau uimiți și nu se dumireau, zicând unul către altul: Ce va să fie aceasta? Iar alții, batjocorindu-i, ziceau că sunt plini de must».

Din analiza celor 13 versete care alcătuiesc cheia dezlegării problemei, constatăm următoarele:

a) Vorbirea în limbi — prin darul Sfântului Duh și ca minune (glosolalia) — acum s-a manifestat întâia dată. De aceea și este descrisă pe larg, pentru ca cititorii să poată ști ce este și în ce constă.

b) Apostolii, prin darul harismatic al Sfântului Duh, au început a predica în alte limbi, și anume în peste cincisprezece limbi diferite, iudeilor de alte limbi, aflați la acea dată în Ierusalim, cu ocazia sărbătorii.

c) Acești iudei de alte limbi (străine) se minunau auzind predicându-se în limba lor maternă de către niște oameni simpli, galileeni, care nu aveau de unde să cunoască altă limbă decât pe cea galileană (aramaică) vorbită la ei acasă.

d) Ascultătorii de alte limbi înțelegeau tot ce li se predica — fiindcă li se vorbea de-a dreptul în limba lor — neavând trebuință de vreo tălmăcire și tocmai în aceasta consta minunea de care nu se puteau dumiri, fiind uimiți; căci înțelegeau perfect ce li se predica, auzind și știind bine ce li se vorbește «despre faptele minunate ale lui Dumnezeu».

e) Totuși, printre ascultători erau și unii care nu înțelegeau nimic din cele ce se predicau acolo și de aceea îi luau în râs pe apostoli, învinuindu-i că sunt beți. Acești ascultători nu pot fi alții decât localnicii din Ierusalim și poate din alte părți ale Palestinei, care nu cunoșteau alte limbi decât pe cea ebraică (aramaică). Pentru aceștia, vorbirea apostolilor era cu totul neînțeleasă, socotind-o simplă bolborosire — iar dacă noi ținem cont și de faptul că apostolii predicau «în alte limbi» cu toată însuflețirea, nu ne mai miră că iudeilor localnici le făceau impresia unor oameni beți care bolboroseau cu exaltare cuvinte neînțelese.

Astfel, localnicii nu înțelegeau nimic din cele predicate decât doar dacă le-ar fi tălmăcit cineva, iar tălmaci nu se găsea. Dar după cum există darul glosolaliei, tot așa există și un alt dar, al tălmăcirii. Acesta era dat — după cum se va vedea mai jos — atunci când ascultătorii erau numai localnici necunoscători de alte limbi, cum erau de pildă în Corint. În Ierusalim însă, de data aceasta nu i se simțea lipsa. Darul tălmăcirii era și el minunat și uimitor, întocmai cum era și cel al vorbirii în limbi, cu care era în strânsă legătură. Neavându-l, ascultătorii localnici judecau lucrurile numai după aparență.

Dar — se poate întreba cineva — cum se face că în Ierusalim erau atunci de față două feluri de iudei: localnici (de limbă ebraică) și străini? Se știe că mulți dintre evrei trăiau în «diaspora» (în împrăștiere), risipiți prin alte țări și printre alte popoare, atrași acolo de felurite interese. Aceștia — după câteva generații — nu mai aveau ca limbă maternă ebraica, ci pe cea a poporului sau a țării în care se stabiliseră, limba evreiască devenindu-le cu vremea total necunoscută. Așa erau de pildă, iudeii așezați în Alexandria Egiptului, unde se vorbea limba greacă. Așezarea lor de aici fiind puternică, își zidiseră și un templu și puseseră să li se traducă în limba lor Legea (Testamentul Vechi), pentru a o putea citi, înțelege și folosi în rânduielile cultului de la templul lor, deoarece în limba ebraică nu o mai înțelegeau. Aceasta este «Septuaginta» sau traducerea «celor șaptezeci», adeseori citată cu scrierea numărului în cifre romane: LXX. Din cauza limbii grecești pe care o vorbeau, acești iudei purtau numele de «eleniști». Dau doar un exemplu, dar astfel de iudei — deși în număr mai mic, formând așezări mai puțin puternice — erau stabiliți în toate părțile.

Toți iudeii însă, indiferent unde s-ar fi aflat așezați, erau obligați prin Lege ca în fiecare an să meargă de trei ori la templul din Ierusalim și anume cu prilejul celor trei mari sărbători: a Paștilor, a Cincizecimii și a Corturilor (colibelor), pentru a ține legătura cu Legea și cu cultul de la templu și a-și împlini jertfele și curățirile cerute precum și pentru a-și plăti impozitul către templu. Impozitul către templu se plătea atunci în bani evreiești numiți «sicli» și era de o jumătate de siclu de fiecare evreu major. Cei din împrăștiere, veniți aici, nu aveau sicli ci numai bani din țările lor, dar în templu se găseau zarafi sau schimbători de bani care se îndeletniceau cu aceasta. De asemenea, aici se găseau și vânzători de animale de jertfă, pentru cei care, venind de departe, nu-și puteau aduce cu ei animalele de jertfă cu care erau datori după lege. Se știe că Mântuitorul i-a scos afară și pe unii și pe alții, cu biciul, din acest locaș, la o sărbătoare a Paștelui. Numai în caz de mari impedimente putea cineva lipsi de la una din cele trei mari sărbători de la templul din Ierusalim; participarea era cu totul obligatorie.

Așa se explică pentru ce la această Cincizecime se găseau în Ierusalim două feluri de iudei: localnicii din Ierusalim, din Palestina, care vorbeau numai limba lor evreiască și iudeii «străini» sau «risipiți», din «împrăștiere» care nu mai vorbeau limba ebraică ci numai pe aceea a țării în care se așezaseră. Deci, din analiza versetului 5 din text, se înțelege lămurit că acești iudei de limbi străine, din toate neamurile care sunt sub cer, erau fie din Ierusalim, veniți vremelnic, cu ocazia sărbătorii, fie probabil — unii dintre ei — acum stabiliți aici definitiv, reîntorși fiind de prin alte țări. Textul era desăvârșit de clar: el istorisește o întâmplare și ca atare, nu poate avea decât o interpretare literală. Din el se poate deduce cu ușurință și scopul darului duhovnicesc al «vorbirii în limbi»: de a li se da apostolilor posibilitatea să propovăduiască credința creștină la toți oamenii a căror limbă ei nu o cunosc și de a face ca toate popoarele să rămână uimite de darurile care se manifestă în creștinism, spre a se lăsa mai ușor convinse de noua credință și a se converti. Contextul este și el perfect de acord cu cele zise mai sus despre «glosolalie» iar textele paralele concordă de asemenea cu textul și contextul, fără a le contrazice decât doar în aparență și numai pentru cei ce nu vor să pornească de la acest capitol-cheie din Faptele Apostolilor, atunci când vor să definească «glosolalia».

Lămuririle date în context de apostolul Petru asupra vorbirii în limbi, care pe unii îi uimea, iar pe alții îi făcea să-i ia în râs pe apostoli, sunt în deplin acord cu cele constatate mai înainte, din textul citat. Într-adevăr, în atmosfera contradictorie creată pentru ascultători se manifestă darul «glosolaliei» care atunci s-a arătat pentru prima oară. Apostolul Petru se vede silit să dea următoarele explicații: «Și stând Petru cu cei unsprezece, a ridicat glasul și le-a vorbit: Bărbați iudei și toți care locuiți în Ierusalim, aceasta să fie cunoscută și luați în urechi cuvintele mele, că aceștia nu sunt beți, cum vi se pare vouă, căci este al treilea ceas din zi; ci aceasta este ce s-a spus prin proorocul Ioel: Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul și fiii voștri și fiicele voastre vor prooroci și cei mai tineri ai voștri vor vedea vedenii și bătrânii voștri vise vor visa. Încă și peste slugile Mele voi turna în acele zile din Duhul Meu și vor prooroci. Și minuni voi face sus în cer și jos pe pământ semne: sânge, foc și fumegare de fum. Soarele se va schimba în întuneric și luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului cea mare și strălucită»..

Constatăm mai înainte de toate că apostolul se adresează numai iudeilor localnici și de aceea lor nu le vorbește în vreo limbă străină, ci în limba ebraică. Iar după felul cum apostolul se justifică în fața lor, înțelegem că numai acești iudei îi luaseră în râs pe apostoli zicând că sunt beți, pe când pentru străini — cei de altă limbă — am văzut că ceea ce auzeau era perfect înțeles și minunat. Deci, este în perfect acord cu cele constatate deja în text. Pentru că le spune că vorbirea în limbi nu provine dintr-o stare de beție, ci dintr-un dar al Sfântului Duh, constituind o minune dumnezeiască prezisă din vechime de Dumnezeu, prin profetul Ioel care a scris că în zilele din urmă — adică în ultima epocă a lumii, care este epoca creștină a Noului Testament — Dumnezeu va face această minune.

O parte din aceste semne au început deja să se arate acum, de vreme ce proorocia, prin puterea Darului Sfântului Duh revărsat peste apostoli — ceea ce iudeii localnici au socotit ca o bolborosire de oameni beți — nu este altceva decât o proorocie sau un dar special al Sfântului Duh. Aceste adevăruri sunt în legătură uneori cu tainele viitorului, însă nu totdeauna. Cei ce prezic sau descoperă anumite taine de viitor printr-o inspirație specială a Duhului Sfânt sunt profeții sau proorocii. Așa au fost cei patru profeți «mari» și cei doisprezece profeți «mici» din Testamentul Vechi, plus Moise, Ilie, Elisei ș.a. Dar și ei, nu numai pentru aceasta au fost numiți prooroci, căci unii nu prezic nimic din cele viitoare și totuși sunt prooroci. Numele sau atributul de «prooroci» îl au — cel puțin în creștinism — toți cei ce au darul dumnezeiesc de a lămuri cu însuflețire adevărurile de credință ale creștinismului.

Astfel, vorbirea în limbi din Duminica Pogorârii Duhului Sfânt este o descoperire predicată cu însuflețire, adică o proorocie. Ea este o vorbire cu înțeles, deoarece străinii prezenți erau «uimiți» și știau că li se vorbește despre faptele minunate ale lui Dumnezeu. Așadar, după lămuririle date de Sfântul Apostol Pavel, vorbirea în limbi de la Pogorârea Sfântului Duh era o proorocire, adică o predicare în grai și cu înțeles, prin insuflare îmbelșugată («turnare») de la Sfântul Duh, era o predică lămuritoare.

Proorocul a mai prezis și alte semne, dar unele din ele se vor împlini în apropierea sfârșitului lumii, după cum ne-a învățat însuși Mântuitorul.

Este cu totul exclus ca vorbirea în limbi prin darul Sfântului Duh să însemneze o bolborosire de vorbe într-o limbă inexistentă și de nimeni pricepută, căci atunci nu s-ar mai vorbi de limbi și nici de «limbi noi»; iar mai presus de toate ar fi de neînlăturat contrazicerea cu textul atât de limpede al cap. 2 din Faptele Apostolilor.

Să se știe că «glosolalia» (vorbirea în limbi) numai atunci este proorocire când ascultătorii sunt străini și înțeleg ce li se vorbește. În adunarea unde se găseau numai localnici, fie la Corint, fie la Ierusalim sau oriunde, vorbirea în limbi nu avea nici un rost.

Da, dar unii afirmă că ei nu au nevoie să înțeleagă oamenii care vorbesc «în limbi» pentru că cine vorbește în limbă «insuflată» nu vorbește oamenilor, ci lui Dumnezeu; și nimeni nu-l înțelege «fiindcă el, în duh, grăiește taine».

Dar cum se face atunci că la Cincizecime, când S-a pogorât Duhul Sfânt și apostolii au început a vorbi «în limbi», fiecare din cei adunați acolo la praznicul Cincizecimii, din diferite țări, îi auzea și îi înțelegea pe ei «vorbind în limba sa»?

Dar nu înțelegeau toți cele ce vorbeau apostolii prin insuflarea Duhului Sfânt, fiindcă unii îi luau pe ei în râs, socotindu-i că sunt beți.

Am arătat în cele de mai sus pe larg, că numai cei localnici din Ierusalim și din Palestina, care nu știau altă limbă decât pe cea aramaică — ce se vorbea pe atunci în Galileea — numai aceia, neînțelegând «limbile noi» în care vorbeau apostolii, aveau impresia că vorbirea lor este o bolborosire și că sunt «beți». Iar cei străini, care veniseră la praznicul Cincizecimii din mai mult de 15 țări, îi auzeau vorbind în limbile lor «faptele minunate ale lui Dumnezeu!». Dacă unii vorbesc în limbi și nimeni nu-i înțelege, cum zidesc ei Biserica și cum o folosesc? Căci scopul glosolaliei și al vorbirii în limbi străine tocmai acesta a fost ca, prin vorbirea în limbile străine, sfinții apostoli să poată răspândi creștinismul la toate popoarele lumii și să vestească Evanghelia în tot pământul, după cum era scris: «În tot pământul a ieșit vestirea lor și la marginile lumii, cuvintele lor». Așadar, glosolalia a fost un semn al puterii lui Dumnezeu manifestat între necredincioși și ca mijloc hotărâtor de convertire. Ce rost are însă să-mi vorbești mie într-o limbă străină despre Hristos, dacă eu am crezut, am învățat și mi-am însușit credința lui Hristos din pruncie?

Chiar de ar avea cineva un dar ca acesta, trebuie să înțeleagă că «vorbirea în limbi» nu este cel mai mare dar. Marele Apostol Pavel ne arată că sunt alte daruri ale Sfântului Duh mai mari decât vorbirea în limbi, căci auzi ce zice: «Voiesc ca voi toți să grăiți în limbi; dar mai cu seamă să proorociți. Cel ce proorocește este mai mare decât cel ce vorbește în limbi, afară numai dacă tălmăcește, ca Biserica să ia întărire». Vezi că sunt daruri mai mari decât «vorbirea în limbi» — precum sunt darul proorocirii și al tălmăcirii — prin care Biserica primește mai mult folos decât prin vorbirea în limbi? Acest lucru arătându-l, Apostolul Pavel spune: «Deci, dacă s-ar aduna Biserica toată laolaltă și toți ar vorbi în limbi și ar intra în lăuntru cineva dintre cei neștiutori, din cei necredincioși, nu va zice oare că sunteți nebuni?». «Înțelegeți deci, că prin vorbirea voastră neînțeleasă și bolborosită, sintetic ca niște oameni care vorbiți în vânt».

Așadar, darurile proorocirii, al predicării și al tălmăcirii sunt mult superioare darului «vorbirii în limbi», deoarece prin aceste daruri mai mult se zidește și se folosește Biserica lui Hristos decât prin vorbirea în limbi. Iar mai presus de toate darurile este dragostea, căci auzi numai ce zice marele apostol Pavel: «De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, dar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător».

Cei despre care spuneam pretind că, atunci când vine darul Sfântului Duh peste ei și vorbesc în limbi, se află în stare de extaz (răpire) și atunci numai cu limba mai pot șopti anumite sunete nearticulate și neînțelese de oameni sau au unele manifestări de înălțare sufletească cum ar fi exclamările de bucurie sau strigătele de întristare pentru păcatele lor, precum și alte mișcări ale corpului, care se fac atunci în ei prin lucrarea Duhului Sfânt. O asemenea manifestare sufletească ar fi avut și Saul atunci când urmărea pe David și venind în Rama, a fost cuprins de un Duh proorocesc și profețea zbuciumându-se ca profet, aruncându-și hainele de pe el și stând gol toată ziua și toată noaptea la pământ.

E de neînțeles pentru o minte sănătoasă, clară și chibzuită, cum ar fi posibil ca prin sunete nearticulate — adică prin ceva neserios — să-Și descopere Dumnezeu tainele Sale cele mărețe cum știm că Și le descoperă în glosolalie.

Asemenea manifestări aveau și păgânii greci din vechime, când se rugau zeului lor Dionisos. Aceștia, când ajungeau în fața unui idol diavolesc cădeau în extaz (în transă), tremurau făcând mișcări ritmice ale trupului, cădeau la pământ, se tăvăleau pe jos și unii spumegau la fel cu îndrăciții din vremile biblice, apoi se sculau și cântau cântece diatribice, scoțând exclamații de bucurie drăcească. La fel cu ei făceau și montaniștii, ereticii secolelor I—II ale erei creștine, gnosticii, iar mai târziu metodiștii, quakerii ș.a. care aveau mișcări extravagante și halucinații pe care ei le socoteau că le au de la Dumnezeu dar pe care de fapt le aveau de la «teologii întunericului» și «filosofii iadului» și de la dracii numiți arhiconi care, știind Scripturile, duc la rătăcire pe cei neiscusiți, înșelându-i pe ei cu cuvinte luate din chiar Sfânta Scriptură.

Mai spun că prin «darul vorbirii în limbi», ei țin trează lucrarea Duhului Sfânt între oameni și în Biserica lui Hristos ca și la începutul creștinismului, căci și acum ca și atunci, prin acest semn simțit al darului, Sfântul Duh aduce mirare și uimire asupra celor necredincioși. De asemenea, prin această lucrare văzută a darului vorbirii în limbi străine, se face cunoscut celor credincioși că încă există o lucrare a Sfântului Duh în Biserică, cum a fost la primele Rusalii ale creștinilor.

Acest dar al vorbirii în limbi, nu a fost dat de Dumnezeu pentru toate veacurile până la sfârșitul lumii. El a fost un semn dat Bisericii numai pentru o vreme, cu scopul de a se converti mai ușor neamurile păgâne la creștinism. Căci iudeii localnici — care nu înțelegeau cele ce vorbeau apostolii la pogorârea acestui mare dar — nici așa nu au crezut, ci le spuneau că sunt «plini de must». Această necredință a lor în fața acestui mare dar a proorocit-o marele prooroc Isaia zicând: «Grăi-voi către acest popor prin oameni de altă limbă și prin buzele străinilor și nici așa nu vor asculta de Mine, zice Domnul». Și într-adevăr, la Rusalii le-a vorbit prin buzele străinilor, căci după cum se vede, cei străini de limba lor i-au auzit pe apostoli vorbind «în limbile lor» despre «faptele minunate ale lui Dumnezeu» și au crezut. Despre acest dar al vorbirii în limbi, apostolul Pavel a proorocit că «va înceta» în Biserică, deoarece a fost un dar și un semn numai pentru vremea cea de la început a creștinismului și pentru cei necredincioși. Acest adevăr al încetării darului vorbirii în limbi în Biserică îl arată și Sfântul Ioan Gură de Aur, marele dascăl și luminător al Bisericii lui Hristos, care zice în această privință:

Dar poate că cineva ar spune: pentru care pricină nu se fac acum semne? În această privință, ascultați-mă cu dinadinsul, căci de la mulți aud acestea și adeseori și pururea se întreabă: pentru ce toți cei botezați vorbeau în limbi atunci dar acum nu?

Să cunoaștem mai întâi ce înseamnă să vorbim în limbi și atunci vom spune și pricina. Ce înseamnă așadar, a vorbi în limbi? Cel botezat grăia în limba indienilor, în a egiptenilor, a perșilor, a sciților, a tracilor, căci omul primea darul vorbirii în multe limbi; chiar aceștia de acum, dacă ar fi fost botezați atunci, îndată i-ar fi auzit glăsuind în diferite limbi. Pavel, după cum se spune în Sfânta Scriptură, a găsit pe unii botezați cu botezul lui Ioan și le-a spus: «Primit-ați Duhul Sfânt când ați crezut? Iar ei au zis către el: Dar nici n-am auzit dacă este Duh Sfânt». Și îndată a poruncit ca să fie botezați. «Și punându-și Pavel mâinile peste ei, a venit asupra lor Duhul Sfânt și vorbeau toți în limbi și prooroceau». Pentru care pricină dar a fost dus și a fost luat dintre oameni acest dar? Nu pentru motivul că Dumnezeu nu ne cinstește, ci pentru că ne cinstește foarte mult. Și iată cum: Oamenii erau atunci mai nepregătiți, deoarece erau de curând izbăviți de idoli și mintea lor era încă neascuțită și mai nesimțitoare; erau atrași și încântați de toate cele trupești, nu aveau însă nici o idee de darurile netrupești și nici nu știau ce este darul spiritual, care se contemplă numai prin credință. Pentru aceea se făceau atunci semne. Unele dintre harismele cele duhovnicești sunt nevăzute și se înțeleg numai prin credință. Iar altele se dau prin semne văzute, pentru încredințarea celor necredincioși. Spre exemplu: iertarea păcatelor este un lucru spiritual, este o harismă nevăzută, căci nu vedem cu ochii trupului cum ni se curățesc păcatele. Pentru ce? Pentru că sufletul este cel curățit; iar sufletul nu este văzut cu ochii trupului. Așadar, curățirea păcatelor este un dar spiritual care nu poate fi dat vederii trupești. A vorbi însă în diferite limbi este și aceasta una din lucrările spirituale ale Duhului, dar este un semn văzut și ușor de priceput de cei necredincioși.

Într-adevăr, vorbirea care se aude în afară este o învederare și o dovadă a lucrării lăuntrice petrecute în suflet, adică a celei nevăzute. Pentru aceasta și Pavel zice: «Fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos». Eu, acum deci, nu am nevoie de semne. Cel care nu crede are nevoie de zălog, dar eu cred, n-am nevoie de zălog și nici de semne. Știu că am fost curățit de păcate, chiar dacă nu aș vorbi în limbi. Cei de atunci însă nu credeau dacă nu primeau semn. Pentru aceasta li se dădeau semne, ca un gaj al adevărului în care credeau. Prin urmare, nu li se dădeau semne ca la niște credincioși ci ca la niște necredincioși, ca să ajungă credincioși; în acest sens zice și Pavel: «Limbile sunt spre semne, nu credincioșilor, ci necredincioșilor». Vedeți dar că dacă s-au îndepărtat de noi semnele nu se datorește faptului că Dumnezeu ne necinstește, ci că ne cinstește. A făcut astfel, voind să arate credința noastră. Că noi credem în El fără gajuri și fără semne. Cei de la început, dacă n-ar fi avut mai întâi gaj și semn, n-ar fi crezut în El, cu privire la cele nevăzute. Eu însă și fără semn, îi arăt toată credința. Aceasta este pricina pentru care nu se fac semne».

Cei cu care am stat eu de vorbă pretind că, pe lângă darul «vorbirii în limbi» ei mai au și alt dar, botezul cu «Duh Sfânt și cu foc» care este cu totul deosebit de cel cu apă. Acest botez revarsă asupra lor diferite daruri minunate ale Sfântului Duh dar mai ales darul «vorbirii în limbi» și al tălmăcirii, cum a revărsat la Cincizecime peste apostoli.

Există oare două botezuri creștine? Oare nu spune Sfânta Scriptură că este un singur botez? Iar «botezul cu Duh Sfânt și cu foc» de la Cincizecime, ce este altceva decât botezul creștin pe care îl vestise atât Ioan Botezătorul cât și Mântuitorul și despre care El a spus că va fi «cu apă și cu Duh»; nu numai cu apă, ca al lui Ioan dar nici numai cu Duh. Însăși practica apostolică ne dovedește că de câte ori se împărtășește botezul creștin, se împărtășește cu apă și cu duh deodată, apa și duhul constituind două realități de neapărată trebuință ale unuia și aceluiași botez care este botezul creștin.

Chiar dacă, uneori, în legătură cu practica acestei Taine se vorbește fie numai de apă, fie numai de Duh, botezul creștin este unul singur și nedespărțit, «cu apă și cu Duh».

Mai pretind ei că vorbirea în limbi prin darul Sfântului Duh constă în pronunțarea unor sunete care nu pot fi înțelese decât numai prin tălmăcire și deci printr-un alt dar al Sfântului Duh.

Limbile vorbite prin darul Sfântului Duh pot fi înțelese de ascultători și nu întotdeauna au trebuință de darul tălmăcirii; ele nu sunt nedeslușite și încâlcite, ci limbi cu înțeles și deci proprii unui popor străin. În virtutea celor constatate mai sus, se pot spune următoarele:

a) «Glosolalia» este «vorbire»; în vreme ce pronunțarea unui amestec ciudat de sunete nu poate fi numită vorbire, ci bolborosire.

b) În Sfânta Scriptură este vorba de «limbă» sau «limbi»; un amestec ciudat de sunete nu poate fi numit vorbire, iar sunetele încâlcite și gângave nu pot fi numite limbi, câtă vreme sunt neînțelese și fără nici o noimă.

c) Prin darul vorbirii în limbi, Dumnezeu își descoperă Tainele Sale cele minunate, însă este de neconceput ca Dumnezeu să facă vreo descoperire prin bolborosire. Dumnezeu ne-a dat la îndemână fiecăruia, limba noastră maternă care este mijlocul cel mai bun și mai potrivit pentru a ne face să înțelegem ceea ce El ne descoperă. Prin mijlocirea bolborosirilor, El mai mult ne-ar încurca decât ne-ar lămuri.

d) Când cei de față nu sunt străini ci numai localnici, cel înzestrat cu acest dar este singurul care are un oarecare câștig, folosindu-l însă cel mult ca mijloc de închinare și rugăciune. Dar și această rugăciune nu e de prea mare valoare deoarece e făcută numai cu duhul, fără să fie și cu mintea, adică fără să fie înțeleasă și cu judecata spre a ne fi și nouă înșine și altora de folos.

Aș vrea să fiu mai lămurit asupra textului citat mai înainte dar lăsat în suspensie: «Cel ce vorbește în limbă străină nu vorbește oamenilor, ci lui Dumnezeu; și nimeni nu-l înțelege, fiindcă el, în duh, grăiește taine». Ar fi oarecum firesc ca ascultătorii să nu înțeleagă fără tălmăcire.

Într-adevăr, în textul acesta ni se spune că cel insuflat de darul duhovnicesc al glosolaliei nu vorbește oamenilor, ci lui Dumnezeu. Dar în Faptele Apostolilor, unde este descoperită pentru întâia dată manifestarea acestui dar precum și în ce a constat acea vorbire minunată în limbi, apostolii nu au vorbit lui Dumnezeu, ci oamenilor. Ei s-au adresat direct ascultătorilor în mai mult de cincisprezece limbi diferite iar aceștia au înțeles totul fără tălmăcire; numai localnicii (unii) nu înțelegeau nimic. Deci, după I Cor., 14, 2, cel «insuflat nu vorbește oamenilor, ci lui Dumnezeu» iar după Fapte, 2, 1—12, el nu vorbește lui Dumnezeu ci oamenilor.

Să ne găsim oare în fața unei contraziceri a Scripturii, care într-un loc spune într-un fel iar în altul cu totul altfel? Aceasta e cu neputință, de vreme ce Scriptura toată a fost inspirată de Duhul Sfânt, Care este Unul singur și Care nu Se contrazice. Atunci, care este adevărul? Cui vorbesc în limbi cei insuflați? Lui Dumnezeu sau oamenilor? Iar ascultătorii pot înțelege totul fără tălmăcire sau nu pot înțelege nimic? Iată întrebarea care cere un răspuns! S-ar părea că răspunsul e greu de dat, totuși contradicții nu există pentru că și într-un text și în altul se spune adevărul: cei insuflați vorbesc și oamenilor și lui Dumnezeu, uneori putând fi înțeleși iar alteori nu, în funcție de felul ascultătorilor pe care îi au, străini sau localnici.

În Ierusalim apostolii au vorbit oamenilor și au fost înțeleși pentru că ascultătorii erau străini, oameni de altă limbă, în Corint însă, cei insuflați nu vorbeau oamenilor ci lui Dumnezeu, pentru că ei nu aveau în față decât localnici — neștiutori de alte limbi și de aceea nimeni nu înțelegea. În astfel de cazuri, se poate spune cu drept cuvânt că cel ce vorbește în limbi — ca în I Cor., 14, 2 — nu vorbește oamenilor, ci lui Dumnezeu, de vreme ce pentru ascultători, cele vorbite de ei sunt «taine» (lucruri ascunse, neștiute) pe care nu le pot înțelege fără tălmăcire așa cum n-au putut «unii» (localnici) de la Ierusalim și toți cei din Corint. Așadar textul I Cor., 14, 2 e limpede și prin el și cel din Faptele Apostolilor, 2, 1—12, ne lămurește deplin, însă el nu poate fi luat ca punct de plecare singur prin sine însuși, fără a se contrazice cu cel din Fapte, 2, 1—12. Aici este greșeala unora; nu pun textele de acord și de aceea ajung la contraziceri grave atât în teorie cât și în practică.

Pe fața pământului există nenumărate limbi care se vorbesc și nimeni dintre oameni nu poate să le cunoască pe toate. Deci dacă limbile vorbite prin darul Sfântului Duh sunt omenești, existente, este cu neputință ca ascultătorii să le înțeleagă fără tălmăcire, câtă vreme poate nici nu le-au auzit vreodată. ,

Într-adevăr, nimeni nu poate cunoaște toate limbile din lume și este foarte posibil ca între localnici, limbile grăite prin darul Sfântului Duh să fie neînțelese. Totuși, măcar o dată și undeva ar trebui să se întâmple ceea ce s-a întâmplat la Ierusalim și la primele Rusalii, adică vreunul sau altul dintre ascultătorii cunoscători ai câtorva limbi străine să înțeleagă fără tălmăcire din bolboroselile «insuflaților» într-o limbă oarecare. Dar așa ceva încă nu s-a întâmplat, după câte știu eu, nici pe la noi și nici în altă parte. Felul lor de a explica glosolalia face ca scopul ei să fie fără de nici un înțeles, în vreme ce încă dintru început după cum s-a arătat mai sus — Dumnezeu i-a dat un scop cu înțeles bine determinat.

Fiecare creștin adevărat trebuie să aibă pe Sfântul Duh în el, adică să fie un «vas ales» al Sfântului Duh. Adepții unor grupări creștine spun că pot dovedi prezența Sfântului Duh în ei prin practicarea vorbirii în limbi insuflate dar ortodocșii nu o pot dovedi prin nimic. Deci, noi nu am fi creștini adevărați, căci lipsa lucrării Sfântului Duh în noi ar fi o dovadă sigură că noi nu suntem pe calea cea adevărată.

Cu adevărat, fiecare creștin ar trebui să dovedească prezența și lucrarea Sfântului Duh în el. Dar prezența Sfântului Duh nu se dovedește numai prin vorbire în limbi. Marele apostol Pavel zice: «Roadele Duhului sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția». Dar iată că printre roadele Duhului nu este pomenită vorbirea în limbi, deoarece ea este un dar pentru un anumit timp al Bisericii, nu un rod al Sfântului Duh cum sunt cele enumerate mai sus, pe care trebuie să le aibă creștinul din toate timpurile. Cine se dovedește a avea aceste roade ale Sfântului Duh, acela are și pe Sfântul Duh; oare noi, ortodocșii, nu le avem deloc sau le avem mai puțin decât alți creștini? A spune așa ceva înseamnă a-i osândi pe alții din mândrie și a judeca prea părtinitor. Darul vorbirii în limbi nu este un dar obișnuit ci unul deosebit și nu este dat fiecăruia. De ce atunci l-am socoti drept o condiție a mântuirii și a prezenței Duhului Sfânt? Apostolul zice: «Oare toți vorbesc în limbi?». Deci, și cei ce nu vorbesc în limbi pot să fie buni creștini. În comunitatea creștinilor adevărați, nu toți au aceleași daruri. Atunci cum se poate pretinde că toți au darul vorbirii în limbi? Apostolii nu ni l-au cerut, ba chiar au arătat că între localnici e nefolositor. Nici ei înșiși nu l-au folosit decât doar în cazuri extraordinare când a avut un anume rost, cum a fost la întâia Cincizecime. Altfel, ni l-ar fi cerut tuturor.

Aș voi ca din toate cele ce am vorbit noi despre «Glosolalie» să precizați pe scurt punctele principale.

Ascultă frate și ține minte: adevărata vorbire în limbi, prin darul Sfântului Duh, se poate cunoaște numai atunci când va întruni condițiile acestea:

a) Cel care vorbește într-o limbă insuflată să fie înțeles de toți cei străini care sunt de față, cum a fost cazul citat în Fapte, 2, 1—13.

b) Când cineva vorbește într-o limbă insuflată între localnici care nu cunosc limbi străine, cum a fost cazul din I Cor., 14, 13, este nevoie și de un alt dar, acela al tălmăcirii; fără acesta vorbirea în limbi este o vorbire în vânt și o nebunie.

c) Darul vorbirii în limbi nu a fost dat Bisericii pentru totdeauna, ci numai la începutul creștinismului spre a trezi pe păgâni și pe iudei, ca să creadă în Hristos. De aceea marele apostol Pavel a arătat că darul vorbirii în limbi va înceta în Biserică.

d) După ce noi am crezut în Iisus Hristos că e Dumnezeu adevărat, nu mai avem nevoie de vorbirea în limbi deoarece limbile sunt semne (harisme) «nu pentru cei credincioși, ci pentru cei necredincioși».

e) Chiar la începutul creștinismului, darul vorbirii în limbi a fost unul din darurile cele mai mici în Biserică pe când altele, ca acela al proorociei (predicii), al tălmăcirii, al dragostei și altele, erau mult superioare.

f) Este cu totul exclus ca vorbirea în limbi prin darul Sfântului Duh, să însemne o bolborosire de vorbe într-o limbă neexistentă sau de nimeni pricepută, căci atunci nu s-ar mai vorbi de limbi, ci de limbi noi; dar, mai presus de toate ar fi de neînlăturat contrazicerea cu textul din Faptele Sfinților Apostoli.

g) Bolboroselile și sunetele nearticulate, precum și cuvintele încâlcite, pe care le auzim la vorbitorii în limbi din ziua de azi se aseamănă foarte mult cu manifestările păgânilor în fața zeului Dionisos și cu ale ereticilor montaniști, gnostici și quakeri de mai târziu, pe care Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare i-a dat anatemei pentru totdeauna.

Așadar frate, sunt cu totul străine de Duhul lui Dumnezeu vorbirile celor ce li se pare că au dar harismatic și îndrăznesc a răstălmăci adevărata Glosolalie, care a fost un dar harismatic la începutul creștinismului.