Condițiile mântuirii subiective

Ai pomenit mai înainte, Părinte, și am auzit și pe alții vorbind despre mântuire subiectivă. Ce este aceea?

Unele culte învață că mântuirea subiectivă este condiționată numai de harul divin (sola gratia), anume de harul «Justificării» — după Calvin — sau de harul credinței, adică al încrederii — după Luther — prin care i se atribuie sau i se impută omului «meritele» Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Deci în general, sunt unii creștini, protestanți, care cred că mântuirea vine numai prin credință (sola fide) și că omul nu are propriu-zis nici o contribuție personală în mântuirea sa.

Biserica noastră însă învață că mântuirea subiectivă — individuală — nu este un dar și nici un simplu act, ci este un proces și o lucrare care se dezvoltă treptat și se înfăptuiește prin împreună-lucrarea a doi factori: Dumnezeu și omul însuși. Din partea lui Dumnezeu ni se dăruiește harul divin, iar din partea omului sunt necesare credința și faptele bune. Deci, condițiile mântuirii subiective sunt acestea: harul divin de la Dumnezeu și credința și faptele bune ale omului.

Mântuirea obiectivă s-a realizat numai prin jertfa lui Iisus Hristos, iar mântuirea subiectivă — numită în limbajul Noului Testament și «îndreptare», «sfințire» sau «mântuire» în sens mai restrâns — se înfăptuiește ca o urmare a celei obiective, prin acțiunea noastră de a ne apropia sau de a ne însuși mântuirea obiectivă prin eforturile noastre personale, în colaborare cu harul divin.

Din partea lui Dumnezeu, harul divin este absolut necesar, fiindcă toți am păcătuit și suntem lipsiți de slava lui Dumnezeu; și suntem îndreptați în dar, cu harul Lui, «prin răscumpărarea cea în Hristos Iisus» (Rom., 3, 23—24; 5, 15—17). «Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează întru voi și ca să voiți și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință» (Filip., 2, 13). «Căci în har sunteți mântuiți, prin credință, și aceasta nu este de la voi; este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude nimeni. Pentru că a Lui făptură suntem, zidiți în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a grăit mai înainte, ca să umblăm întru ele» (Efes., 2, 8).

Din toate aceste cuvinte rezultă că harul divin este de neapărată trebuință pentru mântuirea subiectivă. Acest adevăr rezultă și din cuvintele Mântuitorului: «Eu sunt vița, voi mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu întru el, acesta aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic. Dacă cineva nu rămâne întru Mine, se aruncă afară ca o mlădiță și se usucă; și o adună și o aruncă în foc și arde. Dacă rămâneți întru Mine și cuvintele Mele rămân întru voi, cereți orice veți voi și se va da vouă» (Ioan, 15, 5—7).

Așadar, harul de la Dumnezeu este pentru noi ceea ce pentru mlădiță este sucul pe care-l are din viță. Din partea omului se cere credință mântuitoare sau credință lucrătoare, adică «credința care lucrează prin dragoste» (Gal., 5, 6); fără această contribuție a omului, mântuirea nu-i vine nimănui pe de-a gata. Credința cunoscătoare în Dumnezeu fără de fapte bune, o au și diavolii căci și ei «cred și se cutremură» (Iacov, 2, 19).

Faptele bune sunt amintite și ele în Sfânta Scriptură ca unele ce sunt necesare pentru mântuire. Biblia este foarte bogată în texte care confirmă cu stăruință că mântuirea este condiționată de faptele noastre cele bune (Matei, 25, 34—35; Ioan, 5, 29; Rom., 2, 6—13; II Cor., 5, 10; I Tim., 6, 18—19; lacov, 2, 14—26; Apoc., 20, 12—13 ș.a.).

Acesta este un subiect foarte interesant, despre care am purtat unele discuții cu cei de altă credință și asupra căruia aș vrea să stărui mai mult, chiar dacă vorbele mele, Părinte, te vor mâhni. Aceia spun că harul divin lucrează în mod irezistibil. Deci nu poate fi vorba nici de libertate, nici de vreun merit al omului în ceea ce privește mântuirea lui. Așa rezultă din parabola Mântuitorului: «Atunci stăpânul a poruncit robului: Ieși la drumuri și la garduri și silește pe toți să intre, așa încât să-mi fie casa plină» (Luca, 14, 23). Iar altă dată a zis Mântuitorul: «Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va trage Tatăl care M-a trimis, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi» (Ioan, 6, 44). În același înțeles zice și Sfântul Apostol Pavel: «Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează întru voi și ca să voiți și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință» (Filip., 2, 13). Din toate acestea ar rezulta că nu există o libertate a voinței și că mântuirea o dă numai Dumnezeu.

Dumnezeiasca și Sfânta Scriptură ne învață luminat că omul a fost făcut de Dumnezeu liber și încununat de El cu voie liberă, după cum ne spune Sfântul Duh: «Doamne, căci cu arma bunăvoirii ne-ai încununat pe noi» (Ps. 5, 12); iar în alt loc zice: (Dumnezeu) «dintru început a făcut pe om și l-a lăsat în mâna sfatului său» (Înț. Sir., 15, 14); și iarăși: «Pus-a înaintea ta foc și apă, și la oricare vei vrea, vei întinde mâna ta» (Înț. Sir., 15, 16); și iarăși: «înaintea oamenilor este viața și moartea și oricare din ele le va plăcea, li se va da» (Înț. Sir., 15, 17). Iar în alt loc, Sfânta Scriptură ne spune: «Iată, eu vă pun astăzi înainte binecuvântare și blestem. Binecuvântare veți avea dacă veți asculta poruncile Domnului Dumnezeului vostru» (Deut., 11, 26— 27). Și în alt loc zice: «Iată, eu astăzi ți-am pus înainte viața și moartea, binele și răul ... Martori înaintea voastră iau astăzi cerul și pământul: viață și moarte ți-am pus eu astăzi înainte și binecuvântare și blestem. Alege viața, ca să trăiești tu și urmașii tăi» (Deut., 30, 15, 19).

Libertatea voinței omului — și dependența mântuirii de lucrarea liberă și voluntară a lui — se vede luminat și din cuvintele Mântuitorului: «Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, cum adună cloșca puii săi sub aripi, dar voi nu ați voit» (Matei, 23, 37; 11, 20). Iar tânărului bogat i-a zis: «De vrei să intri în viață, păzește poruncile» (Matei, 19, 17; Evr., 4, 11; Rom., 2, 4).

Și prin marele prooroc Isaia vorbește Dumnezeu: «De veți vrea și Mă veți asculta bunătățile pământului veți mâncă? Iar de nu veți vrea și nu Mă veți asculta, atunci sabia vă va mânca» (1, 19, 20); și iarăși, către tânărul bogat a zis Mântuitorul: «De voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averile tale, dă-le săracilor și vei avea comoară în cer... Și auzind tânărul s-a întristat, căci avea multe avuții» (Matei, 19, 21—22). Iată deci că el a fost liber să refuze comoara din cer. Și în alt loc zice Mântuitorul: «Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie» (Matei, 16, 24; Marcu, 8, 34; Luca, 9, 23 ș.a.)

Așadar, în toate aceste citate se arată categoric și limpede că Dumnezeu l-a făcut pe om cu voie liberă și de sine stăpânitoare și nu silește voia nimănui de a veni la mântuire. Căci dacă voia omului ar fi forțată spre mântuire, orice pedeapsă sau răsplată în viața viitoare ar fi fără rost, iar Dumnezeu ar înceta de a mai fi judecător drept, cum adeseori îl numește dumnezeiasca Scriptură. Dacă mântuirea noastră s-ar face fără voia noastră proprie, atunci nu am putea înțelege ceea ce zice marele apostol Pavel: «noi toți trebuie să ne înfățișăm înaintea judecății lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău» (II Cor., 5, 10; I Cor., 3, 8).

Am o mare nedumerire: nu cumva Dumnezeu a hotărât din eternitate soarta fiecăruia? Pe unii adică, îi mântuiește, iar pe alții îi osândește, potrivit hotărârii sau predestinației Sale absolute, din veci. Deci, condiția mântuirii noastre subiective ar fi numai prehotărârea necondiționată și din veci a lui Dumnezeu în acest sens, potrivit căreia harul lucrează automat și irezistibil la mântuirea noastră. Cuvintele Sfântului Apostol Pavel par a susține această părere: «Căci mai înainte de nașterea lor (a lui Isav și a lui Iacov) și fără să fi făcut ei ceva bun sau rău, ca să rămână voia lui Dumnezeu cea fără alegere nu din fapte, ci de la Cel care cheamă, i s-a zis ei (Rebecăi) că cel mai mare va sluji celui mai mic. Precum este scris: Pe Iacov l-am iubit, pe Isav l-am urât. Ce vom zice dar? Nu cumva la Dumnezeu este nedreptate? Nicidecum! Căci grăiește către Moise: Milui-voi pe cine vreau să miluiesc și îndura-Mă-voi de cine vreau să Mă îndur. Așadar, nu este nici de la cel care voiește, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu, Care miluiește. Căci Scriptura zice lui Faraon: Pentru aceasta chiar te-am ridicat, ca să arăt în tine puterea Mea și ca numele Meu să se vestească în tot pământul. Deci dar, Dumnezeu pe cine vrea îl miluiește, iar pe cine vrea îl împietrește. Îmi vei zice deci: De ce mă dojenești? Căci voinței Lui cine i-a stat împotrivă? Dar, omule, tu cine ești ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Oare făptura va zice Celui care a făcut-o: De ce m-ai făcut așa? Sau nu are putere olarul peste lutul lui, ca din aceeași frământătură să facă un vas de cinste, iar altul, de necinste?» (Rom., 9, 11—21). Același apostol mai zice: «Binecuvântat fie Dumnezeu ... Cel care, întru Hristos ne-a binecuvântat pe noi ... Precum întru El ne-a și ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără de prihană înaintea Lui...» (Efes., 1, 3—4). De aici, de asemenea, ar rezulta că mântuirea se face potrivit alegerii sau hotărârii din veci a lui Dumnezeu. Căci mai zice Apostolul: «Iar noi ... datori suntem totdeauna să mulțumim lui Dumnezeu pentru voi, că v-a ales Dumnezeu dintru început, spre mântuire ... la care v-a chemat prin Evanghelia noastră, spre dobândirea slavei Domnului nostru Iisus Hristos» (II Tes., 2, 13—14). Și în alte locuri tot așa: «Ci propovăduim înțelepciunea de taină a lui Dumnezeu, pe cea ascunsă, pe care Dumnezeu mai înainte de veci a rânduit-o spre mărirea noastră» (I Cor., 2, 7). «Cine te deosebește pe tine? Și ce ai, pe care să nu-l fi primit?» (I Cor., 4, 7). «Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează întru voi și ca să voiți și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință» (Filip., 2, 13). Deci, problema s-ar pune așa: nimeni nu se mântuiește decât pe temeiul alegerii din veci sau al predestinației dumnezeiești. Omul, în viața aceasta, își urmează soarta pe care i-a hotărât-o Dumnezeu, fără putința de a o schimba sau a o înlocui.

Sfânta Scriptură are locuri tari, sau cum zice Sfântul Grigorie de Nyssa, are «oase tari» (Comentariu la Viața lui Moise). Unii ar vrea să spargă oasele Scripturii cu dinții de lapte ai înțelepciunii lor; dar acest lucru niciodată nu se va putea. El s-a vârât în adâncul Scripturii fără a putea înota în oceanul fără de fund al înțelepciunii lui Dumnezeu. Așa au pățit Origen, Arie, Macedonie, Nestorie, Sabelie, Dioscor, Eutihie și toți începătorii de eresuri din vechime, care s-au înecat în marea cea fără de fund a Sfintei Scripturi. Nu adâncimea Scripturii a fost pricina căderii lor, a înecării lor, ci ei înșiși și-au fost pricină de a nu fi putut înota cu slaba lor putere în adâncimea tainelor ei.

Sfânta Scriptură, fiind ca un izvor sau ca o fântână fără de fund a înțelepciunii lui Dumnezeu, din ea ni se cuvine a ne adăpa și a lua cu măsură, numai după puterea noastră de înțelegere și după vârsta noastră duhovnicească. Și așa după cum din fântână scoatem mai întâi cu ciutura, apoi din ciutură punem în cană și apoi în pahar, pentru a ne potoli setea noastră cea trupească, la fel se cade a face și cu setea noastră cea duhovnicească, atunci când ea ne silește a bea din oceanul cel fără de fund al înțelepciunii lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură. Căci de vom scotoci în înțelesurile ei cele duhovnicești mai presus de curăția minții și a inimii noastre, ne vom prăpăstui din cauza mândriei și a iscodirii noastre de a cerca cele mai presus de noi și de puterea noastră de înțelegere în cele duhovnicești. Dacă noi, de pildă, am vedea un copil de clasa întâi chinuindu-se să știe și să spună la alții ceea ce nu știu cei din facultate, ce lucru nepotrivit și de râs ar fi pentru noi! La fel, și cu mult mai rău, îi este celui ce vrea să tâlcuiască și să deslușească cele grele din Sfintele Scripturi, cu o minte necoaptă și neluminată de Duhul Sfânt.

Dumnezeieștii prooroci și apostoli, precum și sfinții părinți ai Bisericii lui Hristos au ajuns cu curăția vieții la nevinovăția pruncilor și cu înțelepciunea, la starea de bărbați desăvârșiți (I Cor., 13, 11—12; Efes., 4, 13), și totuși nu au îndrăznit a cerca cele neîncercate ale înțelepciunii lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură. Ci, față de cele prea înalte înțelesuri ale ei, au rămas în uimire cu mintea zicând: «Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, adânci cu totul sunt gândurile Tale» (Ps. 91, 5); și iarăși: «Mare este Domnul nostru și mare este tăria Lui și priceperea Lui nu are hotar» (Ps. 146, 5); și în alt loc: «Nu știi tu, sau n-ai aflat că Domnul Dumnezeu este veșnic, Care a făcut marginile pământului, Care nu obosește și nici nu își sleiește puterea? Că înțelepciunea Lui este nemărginit de adâncă?» (Isaia, 40, 28). Îl auzim și pe vasul alegerii, pe marele Pavel, cu multă mirare zicând: «O, adâncul bogăției și al înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu! Cât de necercetate sunt judecățile Lui și cât de nepătrunse căile Lui! Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?» (Rom., 11, 33—34).

Deci înțelege, omule, că acest adânc fără de fund al înțelepciunii lui Dumnezeu nu poate fi atins de nici o minte rațională a zidirilor Lui din cer și de pe pământ. Cu atât mai puțin — nici cu participare — la cei ce nu și-au curățit mintea și inima lor de patimi și vor să pătrundă în adâncul înțelegerilor celor din Scripturi, fără de lumina harului lui Dumnezeu.

Dumneata ai adus citatele de mai sus care ți se par că sunt un fel de temelie a predestinației, dar adevărul este cu totul altul.

Citatul întâi (Rom., 9, 11—21) se referă la chemarea oamenilor, la harul și îndreptarea cea în Iisus Hristos. Apostolul vrea să dovedească prin acest exemplu că chemarea și îndreptarea oamenilor nu depinde numai de «faptele legii», ci de bunătatea lui Dumnezeu, Care cheamă, prin harul Său, pe toți oamenii la mântuire, fie iudei, fie păgâni (v. 22— 24); fără harul lui Dumnezeu oamenii nu pot face nimic în ceea ce privește mântuirea lor. Dacă totuși se spune aici că Dumnezeu dă oamenilor darul Său numai din nemărginita Lui bunătate și că hotărăște cu totul liber soarta oamenilor chiar înainte de nașterea lor, prin aceasta se pune accent pe importanța condiției obiective a mântuirii sau sfințirii noastre, fără să se mai repete și condiția subiectivă: libertatea omului de a conlucra cu harul divin prin credință și fapte bune; și nu se mai repetă nici ideea că la baza hotărârii sorții fiecăruia stă preștiința lui Dumnezeu. Dar ea este subînțeleasă, deoarece apostolul zice că pe unii Dumnezeu îi pedepsește și îi împietrește, după ce aceștia s-au făcut «vase ale mâniei» (adică vrednici de a fi împietriți după dreptatea lui Dumnezeu) și după ce Dumnezeu i-a răbdat îndelung (v. 22). Dumnezeu știe totul dinainte, de aceea n-a trebuit ca să treacă mai întâi timpul pentru a ști că dintre cei doi fii ai lui Isaac, unul va fi purtător al făgăduinței Sale mesianice. Și atunci nu este nici o mirare că zice: Pe Iacov l-am iubit și pe Isav l-am urât. Iar dacă se zice apoi că Dumnezeu miluiește pe cine vrea și osândește pe cine vrea, noi trebuie să ne întrebăm: oare, pe cine vrea Dumnezeu să miluiască și pe care oameni vrea să-i osândească? Oare iubește El numai pe aceia pe care însuși i-a predestinat la mântuire și care în viață pot să fie răi? Și osândește numai pe cei respinși de El, care totuși în viață pot fi buni? Sau vrea Dumnezeu ca din unii buni să facă răi, iar din alții răi să facă buni, fără nici o dreaptă judecată? Dar în acest caz, unde sunt dreptatea, nepărtinirea, înțelepciunea și alte însușiri ale lui Dumnezeu? Nici măcar între oameni nu e cu putință așa ceva, iar când, totuși, se practică între ei arbitrariul, acesta este o pacoste și o nenorocire.

În celelalte texte, de asemenea, nu se vorbește despre predestinație la mântuirea cea veșnică, ci despre alegerea sau chemarea la harul pe care l-a adus Hristos, nu pe baza vredniciei noastre, ci numai din bunătatea lui Dumnezeu. Această chemare nu este mărginită și dată numai unora, așa cum zic predestinațianiștii, ci se referă la toți oamenii, căci se vorbește numai la plural, deși nu toți sunt aleși sau chemați în înțeles de predestinare. În acest înțeles, zice Sfântul Apostol Pavel: «Că acesta este lucru bun și primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină. Căci unul este Dumnezeu, unul este și Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni: omul Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine preț de răscumpărare pentru toți, mărturia adusă la timpul său» (I Tim., 2, 3—6). Dacă s-ar înțelege și aici predestinația absolută la mărirea cerească, această predestinație ar trebui să o înțelegem — după litera și spiritul textului — ca nelimitată și atunci ar însemna că mântuirea vine automat asupra tuturor oamenilor. Or, este știut că nu toți se mântuiesc și înșiși predestinațianiștii susțin că numărul celor predestinați la mântuire este limitat.

Adevărul este însă că Hristos a adus mântuirea tuturor, ceea ce teologii numesc mântuire obiectivă; dar mântuirea subiectivă nu o realizează toți, ci numai cei ce o caută. Mântuirea obiectivă a fost dăruită tuturor oamenilor, dar cea subiectivă ține de buna alegere a creștinului, iar cei ce doresc să se mântuiască și lucrează pentru ea primesc ajutorul harului. Am văzut că harul divin nu lucrează în noi cu de-a sila (irezistibil), ci că noi avem o anume contribuție la lucrarea mântuirii noastre. Prin urmare, despre o predestinație absolută și necondiționată nu poate fi vorba. Iată deci care este adevărul în ceea ce privește predestinația, soarta sau viața omului.

A. Sfânta Scriptură vorbește adeseori despre oarecare prehotărâre, în sensul de precunoaștere, și anume:

1. — Direct, numind-o uneori «sfat» (Fapte, 2, 23); «precunoaștere» sau «prehotărâre» (Rom., 8, 29); «Sfatul voii lui Dumnezeu» (Efes., 1, 11); «taina cea ascunsă din veac» (Col., 1, 26; Efes., 3, 9); «cartea vieții» (Luca, 10, 20; Apoc., 20, 15 ș.a.).

Dar această prehotărâre este bazată pe viața și faptele omului, cunoscute de preștiința lui Dumnezeu, căci Sfânta Scriptură vorbește despre anumite vrednicii ale celor «predestinați» sau în orice caz, direct sau indirect, despre alte motive decât simpla hotărâre arbitrară, pentru care unii se mântuiesc, iar alții se osândesc. Doar Sfânta Scriptură spune textual: «Știm că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, celor care sunt chemați după voia Lui; căci pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a și hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său..., iar pe care i-a hotărât mai înainte, pe aceștia i-a și chemat; și pe care i-a chemat, pe aceștia i-a și îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceștia i-a și preamărit» (Rom., 8, 28—30).

Știm apoi că la judecata de apoi vor exista anumite criterii după care vor fi judecați toți și că nu vor fi judecați arbitrar (Matei, 25, 34— 36), hotărârea fiind luată în funcție de vrednicia sau de nevrednicia cu care fiecare om s-a conformat acestor criterii, pentru ca judecata să fie cât mai dreaptă. Apostolul zice: «Pentru că noi toți trebuie să ne înfățișăm înaintea judecății lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău» (II Cor., 5, 10; I Cor., 3, 8). «Aceasta însă zic: Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va și secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va și secera» (II Cor., 9, 6; vezi și Matei, 7, 21- 16, 27; 20, 16; Ioan, 3, 36; 6, 47; Rom., 2, 6—11; 8, 17; I Cor., 9, 27; II Tim., 2, 20; I Petru, 1, 10 ș.a.

2. — Sfânta Scriptură confirmă mai ales indirect această învățătură. Astfel, se repetă adeseori că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului (Iez., 18, 23; 33, 11; II Petru, 3, 9; I Tim., 2, 4; Rom., 3, 29—30; I Cor,, 8, 6; Efes., 4, 6); că toți oamenii sunt chemați la mântuire (Matei, 28, 19; Rom., 10, 18; II Cor., 5, 15; I Tim., 2, 6; I Petru, 3, 9 ș.a.) și că Dumnezeu a înmulțit harul Său spre a copleși păcatul și spre a da tuturor oamenilor posibilitatea de a se mântui (Rom., 5, 15; Ioan, 3, 16). Toate acestea ar fi cu neputință dacă numărul aleșilor ar fi limitat.

B. — Istoria, prin părinții bisericești și prin alți oameni de toată autoritatea, precum și Sfânta Tradiție prin toate monumentele ei, atestă că aceasta a fost întotdeauna în Biserică tâlcuirea învățăturii despre preștiința dumnezeiască.

Sfântul Irineu († 202) zice: «Dumnezeu care pe toate le știe a pregătit... locuința corespunzătoare: căci acelora care caută lumina cea netrecătoare și năzuiesc spre ea, le dă cu îndurare această lumină». Sfântul Ioan Hrisostom († 407): «Dumnezeu ne-a predestinat pe noi nu numai din iubire, ci și din faptele noastre cele bune, căci dacă aceasta ar depinde numai de faptele noastre cele bune, atunci venirea lui Hristos și tot ce a făcut El pentru mântuirea noastră ar fi de prisos». De asemenea, Sfântul Ilariu († 366) scrie: «Aceia pe care Dumnezeu i-a prevăzut, pe aceia i-a și predestinat». Fericitul Ieronim († 420): «Despre care Dumnezeu a știut că vor fi în viața lor asemenea Fiului Său, pe care i-a și predestinat a fi asemenea Lui întru mărire». Sfântul Ambrozie († 397) arată: «Dumnezeu n-a predestinat decât numai după ce a cunoscut; cărora le-a prevăzut vrednicia, acelora le-a predestinat și răsplata».

Dacă harul este totdeauna de neapărată trebuință pentru mântuire și dacă mântuirea este un dar al lui Dumnezeu dat prin har, mai avem și noi vreo parte la lucrarea mântuirii noastre?

Da, avem și noi o parte; deși harul este de neapărată trebuință pentru mântuirea noastră, el nu poate mântui singur. Noi nu suntem niște bușteni sau niște pietre cu care Dumnezeu face ce voiește.

Dacă harul ar lucra singur, ar însemna că ne duce fără voia noastră la mântuire. În acest caz, dacă unii nu se mântuiesc, aceasta n-ar fi din pricina lor, ci a harului care nu-i silește; aceasta însă este o învățătură a calvinilor numită predestinație (mai înainte rânduire). După această învățătură, Dumnezeu a hotărât din veci să mântuiască pe unii oameni și să piardă pe alții, după cum îi place Lui, nu după cum vor lucra ei în chipul lor, cu harul celor pe care i-a hotărât să-i mântuiască. Unora le dă harul care îi silește să lucreze după voia Lui, celorlalți nu li-l dă (Învățătura de Credință Ortodoxă, întreb. 243).

Dar învățătura Bisericii noastre este alta?

Ți-am arătat mai sus destul de clar și pe larg. La acestea mai adaug: «Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină» (I Tim., 2, 4). Harul nu silește pe nimeni. Oamenii au libertatea să-l primească și să conlucreze cu el, sau să-l respingă. Cei dintâi se mântuiesc, cei de pe urmă se pierd (Învățătura de Credință Ortodoxă, întreb. 244). Ține minte fiule, cu tărie cele ce ai auzit, spre a rămâne adevărat ortodox și a fi lămurit în cele ce ai întrebat.