Despre veșnicia chinurilor iadului
Am auzit pe unii creștini spunând că iadul nu poate fi veșnic, căci această veșnicie ar contrazice bunătatea lui Dumnezeu.
Noi știm cu bună întemeiere din mărturiile Sfintei Scripturi, că muncile iadului pentru păcătoși vor fi veșnice. Iată ce zice Sfânta Evanghelie în această privință: «Atunci (la Judecata de apoi) va zice (împăratul) și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui». Apoi în continuare, arătând rezultatul Judecății de apoi, zice: «Și vor merge aceștia (păcătoșii) la osândă veșnică, iar drepții la viață veșnică». De asemenea, Mântuitorul, voind să definească veșnicia chinurilor iadului, le-a numit «...gheena, focul cel nestins, unde viermele nu moare și focul nu se stinge». Și în alt loc Mântuitorul, referindu-Se tot la veșnicia chinurilor iadului, a zis: «Iar dacă mâna ta sau piciorul tău te smintește, taie-l și aruncă-l de la tine, căci este mai bine pentru tine să intri în viață ciung și șchiop decât având amândouă mâinile și amândouă picioarele, să fii aruncat în focul cel veșnic». Marele prooroc Isaia, adeverind realitatea veșniciei focurilor iadului, a spus următoarele: «Și când vor ieși, vor vedea trupurile moarte ale celor ce s-au răzvrătit împotriva Mea, căci viermele lor nu va muri și focul lor nu se va stinge. Și ei vor fi pentru toată făptura priveliște de groază». Iar Daniel proorocul zice, arătând același lucru: «Și mulți dintre cei ce dorm în țărâna pământului se vor scula, unii la viață veșnică, iar alții spre ocară și osândă veșnică». Cuvântul «mulți» înseamnă aici «toți», fiind vorba de «mulți» în înțeles de mulțime a morților care vor învia.
Unii spun că nu se poate ca chinurile iadului să fie veșnice, de vreme ce citim în Sfânta Scriptură: «Vrăjmașul cel din urmă care va fi nimicit este moartea». De aici ar rezulta că moartea — adică iadul — nu va fi. Deci, ceea ce se numește iad sau moartea cea veșnică nu va fi altceva decât o distrugere sau o nimicire a celor păcătoși spre a nu fi în veci. Iadul propriu-zis nu ar fi altceva decât ebraicul «șeol» (groapă de mormânt) sau grecescul «hades» (infern, adică loc subteran, locuința celor morți). Iar expresia «foc» sau «chin» veșnic nu ar însemna ceva fără sfârșit, ci numai o moarte, o aruncare în pământ. Căci omul nu are suflet nemuritor și de aceea moartea însemnează numai întoarcerea în pământ.
Dacă ar fi după această înțelegere, atunci nici Judecata de apoi nu ar trebui să mai fie, nemaiavând nici un rost. Noi însă știm, atât din dumnezeiasca Scriptură, cât și de la sfinții părinți și dascăli ai Bisericii lui Hristos, că Judecata cea de apoi urmează a se face, mai ales pentru patru lucruri:
1) ca să arate dreptatea lui Dumnezeu; 2) ca să arate nedreptățile oamenilor; 3) ca să fie răsplătite faptele cele bune ale celor drepți; 4) ca să fie pedepsite cu chinuri veșnice păcatele celor răi.
Dacă omul nu este decât «pământ», fără suflet, muritor, cum se face totuși că unii vor învia? Și cum se face că Mântuitorul ne învață să prețuim sufletul mai mult decât trupul și de asemenea, să nu căutăm spre cele ale trupului, ci spre cele ale sufletului, ca unele care sunt —ca și sufletul — netrecătoare? Ți-am dat explicații mai pe larg la capitolul despre cinstirea sfinților. Mântuitorul ne învață că sufletul nostru este mai scump decât toată lumea și că este nemuritor. Mântuitorul Hristos ne spune că iadul este un loc de chin veșnic. Dumnezeiasca Scriptură ne arată că în iad suferă trupul și sufletul chinuri veșnice și că va exista o osândă veșnică.
Mai este o părere, foarte veche, că Dumnezeu este atotbun, că iubirea Lui este nemărginită față de oameni și de aceea este cu neputință să pedepsească pe oameni cu chinuri veșnice. El le este tuturor Tată și ce fel de Tată ar fi, dacă și-ar pedepsi fiii neascultători cu pedepse veșnice? Oare un tată nu este întotdeauna iertător față de fiii lui? Cu atât mai mult Dumnezeu, Tatăl nostru, va fi iertător față de noi.
Într-adevăr, Dumnezeu este iertător și îndelung răbdător față de cei ce greșesc asupra noastră numai în viața aceasta, fiindcă numai acum este timpul nostru de îndreptare iar dobândirea iertării din partea Lui depinde de pocăința noastră. În viața de dincolo însă, noi nu ne mai putem pocăi, deoarece acolo Dumnezeu nu ne mai judecă după atotputernicia și iubirea Sa, ci după dreptatea Sa, răsplătind fiecăruia după faptele sale. Dacă Dumnezeu ar fi iertat toate păcatele oamenilor fără dreptate, atunci ce rost ar mai fi avut ca El să ne înfricoșeze necontenit cu grozăvia chinurilor celor veșnice, dacă ele nu ar exista? Cum ar fi cu putință, oare, ca Dumnezeu să ne mintă pe noi în loc de a ne spune adevărat?
Totuși, cum se poate ca pentru niște păcate săvârșite în viața trecătoare de aici, să primească cineva pedeapsă netrecătoare? Această pedeapsă trebuie să fie și sub raportul durabilității, în proporție cu păcatul; un păcat trecător nu poate fi pedepsit cu o pedeapsă eternă, căci aceasta ar constitui o judecată nedreaptă din partea lui Dumnezeu, Care se numește drept și atotbun.
În cazul acesta nici fericirea drepților nu ar trebui să fie veșnică, fiindcă aceeași proporție există între această fericire și faptele de vrednicie pe care ea le răsplătește. Sau poate ai vrea ca răsplata și fericirea drepților să țină o veșnicie, iar munca și osânda celor răi să fie vremelnice? Dumnezeu dă fericire veșnică pentru faptele cele bune făcute de cei drepți vremelnic, pe acest pământ, dar fiind Dumnezeu drept, pedepsește tot veșnic pe cei păcătoși ce au păcătuit vremelnic. Pentru ce? Pentru că urmările păcatului neispășit în viața de aici, prin pocăință corespunzătoare, rămân veșnic neșterse înaintea lui Dumnezeu; pentru că și fața lui Dumnezeu — pe care o defăimăm noi făcând păcate cu voie liberă — nu are sfârșit întru slavă, putere, dreptate și întru toată desăvârșirea însușirilor Sale. De aceea chinul pentru păcate nu are sfârșit.
Nu ai văzut sau nu ai auzit atâtea cazuri întâmplate chiar în viața de aici, când cineva, pentru păcatele făcute într-o clipă sau într-un minut, primește osândă pe ani îndelungați sau chiar pe viață, până la moarte? Căci nu durata de timp în care s-a săvârșit greșeala este hotărâtoare în stabilirea pedepsei, ci gravitatea ei și intenția. Unul, cu o armă automată, seceră sute de oameni într-un minut, dar dacă a făcut atâtea ucideri nedrepte în acest timp, pentru fapta sa nu va fi pedepsit numai un minut. Trebuie știut că cel ce moare în păcate grele moare îndepărtat de Dumnezeu iar în viața de dincolo nu se mai poate îndrepta; acolo păcatele lui rămân veșnice și de aceea și chinul lui urmează să fie veșnic.
Mai sunt și alte mărturii în Sfânta Scriptură despre veșnicia chinurilor iadului?
Sunt destule. Dacă vrei să le cunoști, citește în Sfânta Scriptură la aceste locuri: Evanghelia după Matei, capitolul 18, versetul 8; capitolul 23, versetul 33; capitolul 25, versetele 41 până la 46; Evanghelia după Marcu, capitolul 9, versetul 44; capitolul 3, versetul 29; Evanghelia după Luca, capitolul 3, versetul 17; A doua epistolă către Tesaloniceni, capitolul 1, versetul 9; Epistola către Evrei, capitolul 10, versetul 27; Apocalipsa, capitolul 14, versetul 11; capitolul 20, versetul 10; Isaia, capitolul 33, versetul 14; capitolul 66, versetul 24; Daniel, capitolul 12, versetul 2.
