Despre Sfânta Tradiție

Ce este Sfânta Tradiție pe care noi o socotim al doilea izvor al descoperirii dumnezeiești și o punem în egalitate cu dumnezeiasca Scriptură?

Sfânta Tradiție sau Sfânta Predanie este învățătura dată de Dumnezeu prin viu grai Bisericii, din care o parte s-a fixat în scris, mai târziu. Ca și Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție cuprinde descoperirea dumnezeiască trebuitoare mântuirii noastre.

De la Adam și până la sfârșitul lui Avraam au trecut — potrivit vechilor cronografi (Kedrinos ș.a.) — 3678 ani (Hronograful de la Neamț ed. 1837, p. 44—45), la care, adăugând 430 de ani cât au stat izraeliții robi în Egipt, avem 4108 ani. În acești ani, nici Sfânta Scriptură nu era scrisă și nici sâmbăta nu s-a ținut ca sărbătoare de vreun popor. Timp de atâtea mii de ani, oamenii cei credincioși și aleși de Dumnezeu s-au povățuit pe calea mântuirii numai prin predania pe care au primit-o direct de la Dumnezeu și numai vreme de 1400 ani — cât a fost de la Moise până la venirea Domnului — s-au călăuzit și de Sfânta Scriptură a Vechiului Testament.

După cum mai înainte de a se scrie cărțile Vechiului Testament lumea s-a povățuit la cunoașterea lui Dumnezeu și la calea mântuirii numai prin Sfânta Tradiție (predania prin viu grai), tot astfel, mai înainte de a se scrie cărțile Noului Testament, Sfânta Tradiție a fost îndreptarul după care primii creștini s-au povățuit la calea mântuirii. Primul care a semănat învățăturile Noului Testament prin viu grai în urechile oamenilor a fost însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos care, trei ani și jumătate cât a vestit Evanghelia Sa, nu a scris nimic ci neîncetat a învățat poporul. Iar după ce Și-a împlinit ascultarea către Părintele Său, pe apostolii Săi nu i-a trimis să scrie, ci să propovăduiască în toată lumea Evanghelia, spunându-le: «Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.» (Matei, 28, 19—20). Din ziua întemeierii ei (anul 33) și până în anul 44 d.Hr., când Sfântul Matei a scris prima Evanghelie, Biserica s-a condus fără Scriptura Noului Testament, s-a condus prin Sfânta Tradiție, din care o parte va fi consemnată mai târziu în scris. De asemenea, au fost multe scrieri despre care s-a pretins că sunt inspirate și scrise de apostoli, dar Biserica a fost aceea care le-a admis, le-a recunoscut sau nu ca fiind inspirate, deoarece ea trăia adevărul Evangheliei mai înainte ca el să fi fost scris; îl trăia prin Tradiție.

Așadar, iată ce este Sfânta Tradiție: izvorul și rădăcina ambelor Testamente — al celui Vechi și al celui Nou — și de aceea noi o numim al doilea izvor al descoperirii dumnezeiești și o socotim ca având aceeași însemnătate ca și Sfânta Scriptură.

Da, dar se spune că Sfânta Scriptură este cuvânt dumnezeiesc și că nu este iertat a fi înlocuită sau schimbată cu Tradiția, care e cuvânt omenesc, pentru că scrie în Evanghelie: «De ce și voi călcați porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră? ... Ați desființat porunca lui Dumnezeu pentru rânduiala voastră. Fățarnicilor, bine a proorocit despre voi Isaia, când a zis: poporul acesta ... zadarnic Mă cinstește învățând învățături care sunt porunci ale oamenilor» (cf. Matei, 15, 3, 6—9; Marcu, 7, 13). De aceea nu e voie să înlocuim și să schimbăm sau să adăugăm și noi la legea lui Dumnezeu, cuprinsă în Sfânta Scriptură, prin cuvântul omenesc al Tradiției.

Nu este deloc adevărat ceea ce spun prietenii dumitale, căci legea lui Dumnezeu nu este cuprinsă numai în Sfânta Scriptură. Auzi ce spune dumnezeiescul evanghelist Ioan: «Sunt încă și alte multe câte a făcut Iisus, care de s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărțile ce s-ar fi scris» (Ioan, 21, 25). Iarăși, același evanghelist Ioan mărturisește în una din epistolele sale: «Multe având a vă scrie, n-am voit să vi le scriu pe hârtie și cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi și să vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină» (II Ioan, 1, 12). Așadar, vezi că dumnezeiescul evanghelist mai mult se bucura cu ucenicii săi când avea posibilitatea să le vorbească prin viu grai (predanie), decât să le trimită ceva în scris. Iar prietenii dumitale țin morțiș numai la cele scrise și nu bagă de seamă că atât Mântuitorul cât și mulți dintre apostoli n-au lăsat nimic în scris, ci au propovăduit prin viu grai.

Nu știu însă cum trebuie înțeleasă afirmația că noi, creștinii, nu trebuie să ne lăsăm ademeniți de alte învățături omenești înșelătoare, deosebite de cele dumnezeiești ale Sfintei Scripturi, căci așa ne îndeamnă Apostolul: «Luați aminte să nu vă fure mințile cineva cu filozofia și cu deșarta înșelăciune din predania omenească, după stihiile lumii și nu după Hristos» (Col., 2, 8). Așadar, datoria noastră ar fi să ne ferim de înșelăciunea predaniei (tradiției) omenești.

Dumneata nu deosebești înțelesul dintre învățăturile cele din predanie omenească și cele ce sunt din predanie apostolească și evanghelică. Ai adus aici un citat al Sfintei Scripturi, care se referă la predania învățăturilor omenești și la filozofia deșartă și care nu are nici o legătură cu Sfânta Tradiție, cea evanghelică și apostolică, a Bisericii lui Iisus Hristos. Sfânta Tradiție nu e o predanie omenească, nici filozofie, nici înșelăciune, ci este cuvântul lui Dumnezeu, care ni s-a dat nouă prin viu grai. Marele apostol Pavel ne învață și ne îndeamnă să ținem cu tărie predaniile, zicând: «Așadar, fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră» (II Tes., 2, 15). Iar unii îi îndeamnă pe creștinii neîntăriți să hulească și să lașe predaniile apostolești și bisericești, fără să priceapă că însăși Sfânta Scriptură este un rod al Duhului Sfânt, care a crescut din rădăcina și din pomul Sfintei Tradiții.

Oare Sfânta Scriptură nu ne este de ajuns pentru credință și pentru mântuire, fără să mai avem nevoie și de Tradiție? Așa ar rezulta din cuvintele apostolului Pavel către Timotei: «De mic copil cunoști Sfintele Scripturi care pot să te înțelepțească spre mântuire, prin credința cea întru Iisus Hristos. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos spre învățătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înțelepțirea cea întru dreptate» (II Tim., 3, 15—16). Cuvintele sunt limpezi: orice adaos la Sfânta Scriptură este de prisos.

Aici este vorba numai de Scriptura Vechiului Testament, căci cea a Testamentului Nou încă nu era scrisă. Pavel scrie lui Timotei că Vechiul Testament îi poate servi drept cel mai bun învățător pentru întărirea credinței sale în Hristos și pentru educarea în creștinism. După tâlcuirea la care ești ispitit, ar urma ca nici cărțile Testamentului Nou — care aveau să fie scrise în perioada ce a urmat acestei scrisori adresate de apostolul Pavel lui Timotei — să nu fie primite, ci să ne ținem numai de cel vechi, despre care se amintește aici.

Unii nu admit Tradiția pentru că — zic ei — în ea au intrat, cu vremea, multe elemente false, așa încât, mai ales astăzi, nu mai putem deosebi Tradiția cea adevărată și apostolică de cea falsă.

Biserica lui Hristos a statornicit adevărurile de credință — dezvoltate de-a lungul Tradiției — prin învățăturile și canoanele sfintelor soboare ecumenice, ale celor locale, ale cărților simbolice, prin mărturisirile de credință, ca de pildă Mărturisirea Ortodoxă, de la Iași, din 1642, și prin alte multe sinoade de sfinți arhierei și făcători de minuni, care s-au adunat în acest scop în vechime. În aceste sinoade s-a statornicit îndreptarul sfintei credințe ortodoxe, care era atacată de multe cete eretice existente în acele vremuri.

Cât privește neschimbarea și nealterarea Sfintei Tradiții, aceasta se poate cunoaște dacă se controlează menținerea următoarelor condiții:

1. Să nu consfințească formulări cuprinzând contraziceri, sau care contrazic Tradiția apostolică sigură și să nu contrazică Sfânta Scriptură. Numai astfel este posibil ca o învățătură oarecare să fie «Tradiție» și să provină de la Mântuitorul sau de la sfinții apostoli, sau, dacă noile formulări s-au făcut sub înrâurirea directă a Sfântului Duh.

2. Tradiția să fi fost ținută de Bisericile apostolice care au continuitate neîntreruptă până azi.

3. Să fi fost recunoscută și urmată întotdeauna de întreaga Biserică ecumenică.

4. Să fie de acord cu cea mai mare parte dintre părinții și scriitorii bisericești.

Când o tradiție nu îndeplinește aceste condiții, ea nu poate fi adevărată și sfântă, deci nu poate fi admisă și urmată.

Cu toate aceste verificări pe care ziceți că le-a făcut și le face Biserica Ortodoxă referitor la adeverirea Tradiției, unii se cred mai siguri pe învățăturile cuprinse în Sfânta Scriptură. Căci primii creștini — zic ei — primeau numai cele cuprinse (scrise) în Sfânta Scriptură, după cum este scris: «Aceștia (iudeo-creștinii din Bereea) erau mai mărinimoși decât cei din Tesalonic; ei au primit cuvântul cu toată osârdia și zilnic cercetau Scripturile, ca să vadă dacă ele sunt așa» (Fapte, 17, 11). De aici ar urma ca noi să ținem învățăturile pe care le găsim scrise în Sfânta Scriptură.

Dar marele apostol Pavel laudă pe creștinii din Corint nu pentru că țineau învățăturile cele scrise, ci pentru că își aduceau aminte de el și țineau cu tărie la învățăturile cele nescrise, pe care le primiseră prin Predanie (Tradiție) de la el, scriindu-le: «Fraților, vă laud că în toate vă aduceți aminte de mine și țineți predaniile așa cum vi le-am dat» (I Cor., 11, 2). Oare, cum este bine să facem: să ținem numai la învățăturile scrise sau să urmăm pe marele apostol Pavel, care laudă pe cei ce țin și predaniile nescrise? Ba, mai mult, noi dovedim că sfinții apostoli și evangheliștii au crezut și au predicat multe din Sfânta Tradiție pe care o moșteniseră din vechime și care nu se găsesc scrise în Sfânta Scriptură.

Unde anume se vede că apostolii ar fi predicat și alte învățături, în afară de cele ce sunt scrise în Sfânta Scriptură?

Iată două dovezi: Sfântul apostol Iuda, în epistola sa cea sobornicească (1—9), printre altele, zice: «Dar Mihail Arhanghelul, când se împotrivea diavolului certându-se cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: «Certe-te pe tine Domnul». Caută dumneata în toată Sfânta Scriptură și vezi dacă vei afla scrise aceste cuvinte. Dar și mai jos, în aceeași sfântă epistolă, apostolul amintește de proorocia lui Enoh, zicând: «Dar și Enoh, al șaptelea de la Adam, a proorocit despre aceștia zicând: Iată, a venit Domnul în zecile de mii de sfinți ai Lui. Ca să facă judecată împotriva tuturor și să mustre pe toți nelegiuiții de faptele păgânătății lor întru care au făcut fărădelege și de toate cuvintele de ocară pe care ei, păcătoșii, netemători de Dumnezeu, le-au rostit împotriva Lui» (Iuda, 14—15). Dar nu numai Iuda, apostolul, vorbește de Tradiție ci și marele Pavel, în epistola a doua către Timotei, iată ce zice: «După cum Iannes și Iambres s-au împotrivit lui Moise, așa și aceștia stau împotriva adevărului, oameni stricați la minte și netrebnici pentru credință» (II Tim., 3, 8).

Și iarăși, marele apostol Pavel, adresându-se preoților din Efes, le zice: «Țineți minte cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: «Mai fericit este a da decât a lua» (Fapte, 20, 35).

Acum te întreb pe dumneata, care ești ispitit să crezi numai în cele scrise, de unde au luat acești doi apostoli — Iuda și Pavel — cuvintele de mai sus, căci nicăieri în Sfânta Scriptură nu le vei afla scrise?

Totuși, este oare cu putință ca Sfânta Tradiție să se fi putut păstra până astăzi în întregime și în toată curăția pe care a avut-o la început? Nu cumva avem noi mai multă garanție în învățăturile scrise din Sfânta Scriptură?

Ai văzut în cele de mai sus că marele Pavel laudă pe creștinii din Corint, pentru că au ținut cu tărie predaniile cele nescrise, așa cum le primiseră din gura lui. Ai auzit că înșiși apostolii au folosit în propovăduirea lor cuvinte directe din Sfânta Tradiție, ca acele referitoare la proorocia lui Enoh și celelalte. Ți-am arătat încă și prin ce mijloace s-a păstrat de-a lungul veacurilor Sfânta Tradiție. Ei bine, același apostol Pavel îndeamnă și sfătuiește pe creștinii din Tesalonic să fie foarte atenți și veghetori la păstrarea Sfintei Tradiții: «Fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră» (II Tes., 2, 15). Iar în alt loc: «Chiar dacă noi înșine sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema!» (Gal., 1, 8). Deci, Evanghelia pe care a vestit-o și prin viu grai, nu numai prin scrisoare.

Cum a putut să se păstreze vreme de mii de ani această normă a Sfintei Tradiții în Biserică, de vreme ce unii afirmă că preoții și scriitorii noștri bisericești schimbă de la zi la zi adevărurile Sfintei Scripturi și predaniile apostolice, care la început au existat curate și nealterate? După cum — zic ei —, dacă ai în mână o Biblie de acum 50 de ani și o pui alături de cele de azi, nu mai seamănă nicidecum, tot așa vor fi făcut arhiereii și preoții noștri și cu alte cărți sfinte și cu Sfânta Tradiție, cu care noi, ortodocșii, ne lăudăm că o ținem așa cum am moștenit-o de la apostoli.

Nu este deloc adevărat ceea ce susțin prietenii dumitale. Învățătura Bisericii lui Hristos este ocrotită de Duhul Sfânt și nu poate greși (Matei, 10, 17—20; Ioan, 4, 16—26; 15, 26; 16, 12—14; I Tim., 3, 15 ș.a.). Dacă unii scriitori bisericești, arhierei, preoți sau laici au tradus Biblia din alte limbi sau au îndreptat vreun cuvânt învechit care nu mai corespunde exprimării în limba de azi a poporului nostru, apoi aceasta a fost o îndreptare și o corectare de exprimare, iar nu o schimbare de fond, de conținut, a textului biblic. Dacă ar învia astăzi un român de pe vremea lui Mircea cel Bătrân sau a Marelui Ștefan și ai vrea să vorbești cu el, te-ai înțelege mai greu, căci limba a evoluat, nu mai este întocmai cu cea care se vorbea atunci. Tot astfel și cu cărțile de pe atunci: o dată cu trecerea vremii, s-au corectat de scriitori cuvinte și expresii, potrivit vorbirii de azi, dar nu s-a schimbat înțelesul lor scripturistic și tainic. Ți-am spus mai înainte că sunt temeiuri pe care se reazemă Sfânta Tradiție și prin care se asigură păstrarea curăției originale și transmiterea ei peste veacuri, ca: simbolurile vechi de credință, canoanele apostolice sau definițiile dogmatice ale celor șapte Sinoade ecumenice. La acestea se adaugă, ca garanții pentru păstrarea neschimbată a Sfintei Tradiții, și alte mărturii de mare importanță precum sunt:

— Practica veche a Bisericii, mărturiile bărbaților apostolici, printre care Sfântul Ignatie Teoforul, ucenicul apostolilor († 104 d.Hr.) și Sfântul Policarp al Smirnei († 106 d.Hr.), îndeamnă pe credincioșii de pe vremea lor să se ferească de învățăturile ereticilor și să păzească curată numai Tradiția apostolică (Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericii, Cartea a II-a, c. 36, nr. 2).

Apoi, lucrările unor sfinți părinți și scriitori bisericești ca:

— Hegesip — ne mărturisește același istoric Eusebiu de Cezareea (Cartea a IV-a, c. 8, nr. 1) — s-a sârguit să adune la un loc toate tradițiile apostolice și a adunat mai multe din ele în cinci cărți — din care Eusebiu citează — dar care cu timpul s-au pierdut.

— Sfinții Irineu († 202 d.Hr.) și Clement Alexandrinul († 215 d.Hr.) arată: «Aceia care explică Scriptura contra Tradiției bisericești au stricat norma adevărului» (Stromate, cap. 7); tot așa de hotărât în această privință scria Sfântul Ciprian († 258): «Dacă ne vom îndrepta noi la izvorul Tradiției dumnezeiești, se va curma rătăcirea omenească» (Epistola 74). lată deci, mărturii grăitoare oglindind în ele credința din vremea apostolilor și din perioada imediat următoare, încă în secolul IV. Practica veche a Bisericii este, de asemenea, o importantă mărturie despre valoarea Sfintei Tradiții și despre prețuirea pe care a avut-o de la început până azi.

— Origen († 250 d. Hr.) zicea: «Să fie păstrată Tradiția apostolică în Biserică». Sfântul Epifanie († 403) scrie: «Trebuie păstrată Tradiția, pentru că nu este cu putință a afla toate în Sfânta Scriptură: sfinții apostoli au depus unele în scrisori, altele în Tradiție...». Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) menționează: «De aici (din II Tes., 2, 15) se vede că apostolii n-au predat toate prin scrisoare, ci multe fără scrisori, dar și acestea nescrise sunt demne de crezare. Dacă este Tradiția, atunci nu căuta nimic mai mult» (Omilia IV, nr. 2 la Tes.). Sfântul Grigorie de Nyssa († 394) scria: «Avem Tradiția ajunsă la noi de la părinți, ca o moștenire prin succesiune de la apostoli, trimisă prin sfinții ce au urmat» (Contra lui Eunomie, Cartea a IV-a).

— Sfântul Vasile cel Mare († 379) dă în scrierile lui mărturii asemănătoare. Acesta se exprimă astfel: «Dintre dogmele și propovăduirile păstrate în Biserică, unele le avem din doctrina cea scrisă, iar altele le-am primit prin Tradiția Apostolilor, prin succesiunea în taină, nescrise — și acelea au aceeași putere ca și cele scrise» (Despre Sfântul Duh, c. 27).

Așadar, trebuie ținută cu mare sfințenie Sfânta Tradiție, deoarece în Sfânta Scriptură nu este cu putință a afla toate cele spre mântuire. Sfânta Scriptură ne învață multe să facem, dar nu totdeauna ne arată cum. De exemplu, ne cere să ne botezăm, dar nu ne arată cum, să ne mărturisim, să ne împărtășim, să ne cununăm, dar nu și modul concret de realizare; să ne rugăm, dar nu ne arată cum, unde și când; să facem semnul crucii sfinte pe fața noastră, după cele scrise: «Însemnatu-s-a peste noi lumina feței Tale, Doamne» (Ps., 4, 6), dar nu ne arată și cum. Dar cine ne-a învățat pe noi, prin scriere, să ne închinăm spre răsărit? Care Scriptură ne arată graiurile chemării Sfântului Duh de la sfințirea Preacuratelor Daruri sau la sfințirea pâinii și a paharului euharistie? Care învățătură din Sfânta Scriptură ne arată să facem binecuvântarea apei botezului și sfințirea Hrismei (Sfântul și Marele Mir)? Care Scriptură ne învață despre întreita afundare a celui ce se botează și lepădările de satana de la botez? Rugăciunea de doxologie către Sfânta Treime («Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh»), din care Scriptură ne-a rămas? Punând aceste întrebării defăimătorilor Tradiției, marele Vasile arată că: «Dacă ne-am apuca noi a lăsa cele nescrise, din obiceiuri, ca pe unele ce nu ar avea putere mare, am greși la înseși cele mai de frunte, păgubind Evanghelia. Așadar, obiceiul ce îl ține Biserica nescris, ca unul ce este de origine apostolică și folosit de sfinții părinți ca predanie rămasă de la ei, în Biserica lui Hristos are putere de lege» (Sfântul Vasile cel Mare, canon 87 și 91, Pidalionul de Neamț, 1844, f. 431—435).

Prin urmare, trebuie reținut că importanța și folosul Sfintei Tradiții provine din raportul strâns ce există între ea și Sfânta Scriptură, căci, într-adevăr, ele stau într-un raport de unire și de întregire reciprocă, bazat pe faptul că amândouă cuprind în ele Sfânta Descoperire dumnezeiască și sunt pentru noi izvoarele acesteia. Deci, este cu neputință să se contrazică între ele sau să se excludă una pe cealaltă. Sfânta Scriptură are numai în Sfânta Tradiție mărturia cea mai sigură pentru canonul cărților ei și pentru caracterul ei dogmatic (inspirația ei divină), iar Sfânta Tradiție numai prin Sfânta Scriptură își poate dovedi curăția adevărurilor ei.

Dar cum a luat naștere Sfânta Tradiție?

Despre aceasta ți-am spus încă de la început, dar la acelea mai adaug: să știi că, la începutul Bisericii, învățătura a venit de la Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu adevărat. Iisus Hristos era, așadar, învățătura și predica vie.

Prin predica lor, apostolii s-au făcut vestitori ai adevărului adus de Hristos. Ei puneau la temelia credinței lor și a acelora pe care îi converteau, aceeași Evanghelie ieșită din plinătatea cunoașterii vieții dumnezeiești de către Iisus, cu Care apostolii petrecuseră împreună și cu Care erau acum în comuniune duhovnicească.

Sfântul apostol Pavel arată că predica apostolică este însuși cuvântul lui Hristos rostit prin gura sfinților apostoli și zice: «Cum de vor chema numele Aceluia în Care încă nu au crezut? Și cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Și cum vor auzi, fără de propovăduitor? Și cum vor propovădui de nu se vor trimite?» (Rom., 10, 14—15). Deci credința este din auz, iar auzul prin cuvântul lui Dumnezeu.

Dar cum se numește Tradiția încredințată de-a dreptul sfinților apostoli?

Tradiția încredințată de-a dreptul sfinților apostoli poartă numele de Tradiție Apostolică. Din aceasta s-a dezvoltat Tradiția Bisericească.

Dar cum s-a dezvoltat Tradiția Bisericească?

Tradiția Bisericească s-a dezvoltat cum ți-am spus mai sus. Sfinții apostoli au primit nu Scriptura, ci Tradiția (prin viu grai) de la însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos, iar în continuare Biserica a primit-o de la sfinții apostoli, care au dat-o primilor episcopi și celor de după ei până în ziua de astăzi (Sfântul Irineu, Contra ereziilor, 2, 9).

Este deci o Tradiție Apostolică și o Tradiție Bisericească, în strânsă legătură una cu alta. Semnul adevăratei Tradiții este neîntreruperea. Marii teologi ai lumii, zice Fericitul Augustin, au ținut ce au găsit în Biserică: au învățat de la înaintașii lor, iar ce au învățat au predat și la alții. Ce au primit de la părinți, aceea au predat fiilor (Idem, Împotriva lui Iulian, 2, 10, 34).

De aceea trebuie crezut numai acel adevăr de credință care nu se depărtează întru nimic de Tradiția Apostolică și Bisericească.

După moartea ultimului apostol, viața în Duhul Sfânt nu s-a împuținat, căci Mântuitorul a făgăduit apostolilor și urmașilor acestora că va fi cu ei până la sfârșitul veacului și că Duhul Sfânt îi va ajuta să înțeleagă tot adevărul și să-l apere neștirbit.

Dar unde se află cuprinsă Sfânta Tradiție?

Sfânta Tradiție se află cuprinsă în:

1. Definițiile Sinoadelor Ecumenice, în frunte cu Simbolul Credinței, alcătuit de Sinoadele de la Niceea (325) și de la Constantinopol (381).

2. Unele scrieri ale sfinților părinți.

3. Cărțile de slujbă ale Bisericii (Învățătura de Credință Ortodoxă, întreb. 37).

Care este datoria noastră față de Sfânta Tradiție?

Datoria noastră față de Sfânta Tradiție este: de a păstra cu sfințenie și neatins cuprinsul ei, la fel cu acela al Sfintei Scripturi, așa cum au făcut din cele mai vechi timpuri sfinții părinți (Învățătura de Credință Ortodoxă, întreb. 62).

Care sunt semnele adevăratei Tradiții?

Semnele adevăratei Tradiții le arată Vincențiu de Lerin zicând: «În Biserica universală trebuie să ținem acel lucru care a fost crezut pretutindeni și totdeauna de toți».

Ea are în sine universalitatea, vechimea și consensul. Ținem de universalitatea ei dacă mărturisim că este adevărată numai acea credință pe care întreaga Biserică o mărturisește pe pământ. Și urmăm vechimea, dacă nu ne depărtăm deloc de acele înțelesuri pe care se știe că le-au practicat sfinții, înaintașii și părinții noștri.