Despre împărăția de mii de ani

Unii susțin că între venirea a doua și sfârșitul lumii, Hristos va întemeia pe pământ o împărăție în care El va domni împreună cu cei aleși ai Săi vreme de o mie de ani. Ce este adevărat în această privință?

Ideea aceasta este veche: în primele veacuri ale creștinismului ea a fost susținută de așa zișii «hiliaști» (în grecește hilia = mii). Împotriva lor s-a ridicat încă de atunci toată Biserica veche și i-a combătut prin cei mai aleși slujitori ai ei. Cei ce o susțin azi se numesc în general «milenariști» sau «mileniști».

Sfinții și dumnezeieștii părinți ai Bisericii lui Hristos au arătat că această împărăție de mii de ani — despre care se amintește în Apocalipsă — este un număr nedeterminat iar nicidecum un termen fix căci știm bine din Sfânta Scriptură că «împărăția lui Hristos nu este din lumea aceasta». Sfânta Scriptură ne arată luminat că «împărăția cerurilor» se mai numește și «împărăția lui Dumnezeu» sau «împărăția lui Hristos», ea fiind vestită de către dumnezeiescul Ioan Botezătorul, precum și de însuși Mântuitorul. Această împărăție a lui Hristos va fi duhovnicească și va stăpâni viața lăuntrică a omului, manifestându-se în afară prin «dreptate și pace» și bucurie în Duhul Sfânt. Această împărăție însuși Hristos a întemeiat-o și însuși Mântuitorul a arătat în pildele Sale cum va crește ea, pe cine va cuprinde și ce putere va avea; iar durata acestei împărății a lui Hristos nu va fi de o mie de ani ci veșnică, fără sfârșit. Ea va cuprinde pe toți oamenii credincioși și aleși din popoarele lumii, va domni peste toate făpturile și va fi o împărăție a dreptății. Această împărăție duhovnicească va fi o împărăție a sufletelor și în suflete și numai aceia vor intra în ea care o au deja în ei.

Această împărăție a lui Hristos organizată în afară alcătuiește Biserica sau «Trupul lui Hristos», capul ei fiind însuși Hristos; înfierea și intrarea în această împărăție este numai prin «baia nașterii celei de a doua» sau prin naștere «de sus». Nimeni nu poate intra în această împărăție decât numai prin botez, adică prin «nașterea cea de sus» sau «nașterea din apă și din Duh» după cuvântul Mântuitorului: «de nu se va naște cineva din apă și din Duh nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu». Această «naștere de sus» prin puterea Duhului Sfânt este o adevărată înviere din morți, fapt pentru care botezul este numit adeseori «înviere». Deci, botezul creștin este o înnoire a vieții, «o naștere din nou», «o înviere din morți». Când marele apostol Pavel scrie: «Deșteaptă-te cel ce dormi și te scoală din morți și te va lumina Hristos», el are în vedere tocmai această înnoire și înviere prin botezul creștin, căci în împărăția lui Hristos nu întră decât cel ce «învie» din morți prin botezul creștin.

În termeni profetici și simbolici, Sfânta Scriptură ne vorbește și despre «o împărăție de mii de ani»; această împărăție de mii de ani este identică cu cea despre care am vorbit mai sus. Iată ce ne spune Sfântul Ioan în descoperirea sa: «Și am văzut un înger pogorându-se din cer, având cheia adâncului și un lanț mare în mâna lui. Și a prins pe balaur, pe șarpele cel vechi care este diavolul și satana și l-a legat pe mii de ani și l-a aruncat în adânc și l-a închis și a pecetluit deasupra lui ca să nu mai amăgească neamurile până ce se vor sfârși miile de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat câtăva vreme ... Și am văzut sufletele celor tăiați pentru mărturia lui Iisus..., care nu s-au închinat fiarei, nici chipului ei și nu au primit semnul ei pe fruntea și pe mâna lor. Și ei au înviat și au împărățit cu Hristos mii de ani... Aceasta este învierea cea dintâi. Fericit și sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi. Peste aceștia, moartea cea de a doua nu are putere, ci vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos și vor împărăți cu El mii de ani... Apoi, moartea și iadul au fost aruncate în râul cel de foc. Aceasta este moartea cea de a doua: «iezerul cel de foc».

Din acest context constatăm mai întâi următoarele:

1. Împărăția lui Hristos de mii de ani este răstimpul în care Hristos a limitat (a legat) puterea diavolului asupra oamenilor.

2. La sfârșitul acestui răstimp, diavolul va fi lăsat din nou, pentru câtva timp, să acționeze asupra oamenilor.

3. Membrii acestei împărății de mii de ani sunt numai cei ce nu s-au închinat fiarei și semnului ei, au înviat la învierea cea dintâi.

4. Cei ce nu s-au învrednicit de această înviere vor învia abia la sfârșitul acelor mii de ani, adică la «învierea a doua», căci această înviere, în raport cu cea dintâi, este a doua.

5. Peste aceștia (membri ai împărăției de mii de ani) moartea cea de a doua nu are putere.

6. La sfârșitul acelor mii de ani și după un răstimp de acțiune nefastă asupra sfinților, diavolul, împreună cu cei ai lui, va fi aruncat în focul iadului care este «moartea cea de a doua» {versetele 4—15).

Din toate acestea rezultă evident că «împărăția de mii de ani» nu este altceva decât «împărăția lui Hristos», «împărăția lui Dumnezeu» sau «împărăția cerurilor» despre care a fost vorba mai sus, deoarece:

În răstimpul acestei împărății, diavolul a fost învins și legat, luându-i-se puterea asupra oamenilor. Hristos a intrat în casa lui și «l-a legat» limitându-i puterea asupra omenirii răscumpărate.

Intrarea în această împărăție este condiționată de «înviere» — numită «cea dintâi», care nu poate fi altceva decât botezul creștin, numit adeseori chiar «înviere», «nașterea de sus» sau «naștere din nou»; această înviere prin botez este «întâia», în raport cu cea de a doua sau generală a trupurilor, care este numită învierea «cea de apoi».

La sfârșitul acestei împărății, diavolul va fi din nou slobozit ca să amăgească popoarele și să lucreze cu putere și cu furie împotriva sfinților sub formă de antihrist, fiară, sau prooroc mincinos.

Durata acestei perioade va fi de scurtă vreme și ea va constitui unul din semnele care vor prevesti apropierea venirii a doua.

Prin urmare, să se știe lămurit că «învierea cea dintâi» este învierea cea prin botez, iar cea de a «doua» este învierea cea de apoi. De asemenea, moartea «cea dintâi» este cea naturală sau despărțirea sufletului de trup, iar cea de a doua este chinul cel veșnic, denumită astfel în opoziție cu fericirea cea de veci numită «viață». Se arată că această moarte de a doua nu are putere asupra celor învredniciți cu învierea cea dintâi; de aici rezultă că moartea cea dintâi —de care nici sfinții nu scapă — este moartea naturală, trupească.

Moartea se mai numește în Biblie și starea păcătoasă a cuiva și în acest sens a spus Mântuitorul că numai cei «morți» au mai mare grijă de a-și îngropa morții lor, decât a-L urma pe El și că, prin credința în El, cineva devine din mort viu, chiar dacă, în mod firesc, va muri. Acest înțeles l-a avut în vedere apostolul, scriind despre «cei morți păcatului» și, tot în acest sens, grăiește îngerul descoperitor căpeteniei Bisericii din Sardeis: «...trăiești, dar ești mort». Ea însă nu constituie «moartea cea dintâi» așa cum învierea prin botez constituie «învierea cea dintâi», deoarece această moarte este o stare ce duce la moarte, iar nu faptul de a muri. Or, în expresiile de mai sus, prin «înviere» și «moarte» se înțelege nu o stare, ci o acțiune, anume: de a învia și, respectiv de a muri.

Durata acestei împărății a lui Hristos determinată în general ca fiind «de mii de ani» trebuie să o înțelegem ca indicând o perioadă de timp relativ lungă sau nehotărâtă. De aceea, și în ultima traducere românească a Noului Testament s-a tradus ca și în alte câteva ediții, prin «mii de ani» și nu prin o mie de ani, cum greșit s-a înțeles alteori. Oricum ar fi tradus literal, înțelesul spiritual al expresiei rămâne același: mii de ani. Durata aceasta nu este altceva decât răstimpul dintre venirea întâia și venirea a doua a Domnului, sau mai precis, răstimpul de la «întemeierea împărăției lui Dumnezeu» și până la venirea a doua. Așadar, este vorba de împărăția lui Dumnezeu și durata ei în lume.

Am avut cu unii discuții foarte aprinse pe această temă și am reținut că «împărăția de mii de ani» nu ar putea fi confundată cu nici o altă împărăție, deoarece:

— se va întemeia abia la venirea a doua; — va fi precedată de învierea drepților care vor împărăți cu Hristos; — va dura o mie de ani, după care — se va petrece învierea celor păcătoși, judecarea și sfârșitul lumii.

Așa rezultă din capitolul 20 al Apocalipsei, citat mai sus. Din acest capitol ar reieși că vor fi două învieri de apoi: învierea «cea dintâi» a drepților, la începutul mileniului și o alta, a păcătoșilor, care în raport cu cea dintâi, este «a doua», la sfârșitul mileniului.

În răstimpul mileniului, puterea de acțiune a diavolului va fi limitată până către sfârșit, când, după o scurtă activitate nefastă, va fi aruncat în iad împreună cu toți cei amăgiți de el, înviați acum și ei și judecați și condamnați la osândă după ce mai întâi se va petrece sfârșitul lumii. Învățătura despre mileniu, precedat de «învierea întâia» a celor sfinți și urmat de «învierea a doua» a păcătoșilor, ar fi confirmată și de alte texte biblice. Așa, de pildă, Sfântul Apostol Pavel scrie creștinilor din Tesalonic: «Dacă credem că Iisus a murit și a înviat, tot așa (credem) că Dumnezeu pe cei adormiți întru Iisus îi va aduce împreună cu El... pentru că însuși Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului și întru trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer și cei morți întru Hristos vor învia întâi». Deci, la venirea a doua, Hristos îi va învia pe cei morți întru El, căci despre ei zice apostolul «că vor învia întâi» și aceasta este «învierea cea dintâi». Învierea celor păcătoși, adică «a doua», va urma mai târziu, fără a ni se spune când, dar după Apocalipsă, capitolul 20, ea va fi după o mie de ani, așa cum citesc în Biblia mea. Iată ce zice Sfântul Apostol Pavel: fiecare va învia «în rândul cetei sale: Hristos, începătură, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui», adică drepții în ceata drepților, la începutul mileniului, iar păcătoșii în ceata lor, la sfârșitul mileniului. Care este adevărul?

După cum ți-am mai spus, Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare, prin cuvintele Sfintei Scripturi «o mie de ani», înțelege tainic și simbolic mii de ani, oricare ar fi traducerea. Dar, oare numai prin acest cuvânt vorbește Sfânta Scriptură — în chip tainic și acoperit — unele lucruri cu greu de înțeles? Oare nu are ea multe cuvinte simbolice, tainice și alegorice, care nu se pot tâlcui prin slovă, ci au cu totul alt înțeles mai înalt și mai duhovnicesc? Cum să tâlcuim după slovă ce este cartea «cea pecetluită cu șapte peceți» din aceeași carte a Apocalipsei? Ce este «calul roșu ca focul»? Dar acel «cal negru» sau cel «galben-vânăt» pe care călărea Moartea? Apoi ce sunt cei șapte îngeri cărora li s-au dat șapte trâmbițe?

Unii vorbesc de două învieri la sfârșitul lumii și astfel, după ei, venirea Domnului se înțelege ca și cum El ar trebui să vină de trei ori; dar acest lucru nu poate fi adevărat. Am arătat în cele de mai sus că învierea «cea dintâi» este cea prin botezul creștin, iar «cea de a doua» este «cea de apoi». Sfântul Ioan Evanghelistul reproduce cuvintele Mântuitorului referitoare la cele două învieri: «Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viață. Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul — și acum este — când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și cei care vor auzi vor învia». Fiind vorba de învierea celor ce ascultă glasul Fiului lui Dumnezeu — și de vreme ce această înviere «acum este» — în nici un caz nu poate fi vorba aici de învierea «de apoi» ci de «învierea de acum» a celor ce învie din moartea păcatului la viața cea în Hristos, de învierea la o viață nouă prin credința creștină sau — așa cum completează același apostol și evanghelist în altă parte — prin botezul creștin; aceasta este «învierea cea dintâi» despre care se vorbește în Apocalipsă. Apoi, Mântuitorul continuă să vorbească și despre o altă înviere care mai este «acum» și care va fi la sfârșitul lumii, care nu este sufletească ci trupească și anume a celor ce sunt morți în morminte și nu numai morți prin păcate sau sufletește. «Nu vă mirați de aceasta; căci vine ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea judecății». Adică, nu vă mirați de puterea ce o are Hristos de a învia sufletește (învierea cea dintâi), pentru că El va învia și pe toți morții din morminte. Textul acesta exclude clar posibilitatea existenței unei perioade de o mie de ani între învierea drepților și cea a păcătoșilor, arătând lămurit că învierea cea de apoi este una singură și a tuturor, deodată; aceasta este «învierea a doua». Iar în ce privește pe «cea dintâi» s-a văzut că ea nu este «cea de apoi», ci «cea de acum». Iată deci cum înțelesurile se lămuresc de la sine, prin analiza și compararea acestor texte biblice, excluzându-se astfel orice posibilitate de a intercala «mileniul» între cele două «învieri». Miile de ani, după învățătura Bisericii celei dreptmăritoare a lui Hristos, pot fi înțelese ca existând între învierea cea dintâi, prin botez și învierea cea de a doua, «cea de apoi».

La fel stau lucrurile și cu textul I Tes., 4, 14—16, deoarece nici acolo nu este vorba despre a doua înviere, de apoi, ci despre una singură. Este adevărat că aici nu se vorbește decât despre învierea celor drepți, «morți în Hristos», despre cea a păcătoșilor neamintindu-se nimic, dar aceasta nu pentru că ei ar învia mai târziu, peste o mie de ani, ci pentru că pe apostolul Pavel și pe cititorii săi nu-i interesa decât soarta «celor morți în Hristos», despre cea a păcătoșilor neamintindu-se nimic, dar aceasta nu pentru că ei ar învia mai târziu, peste o mie de ani. Însă de ceilalți apostolul nu se preocupă deloc, scopul său în această epistolă fiind numai acela de a-i mângâia pe cititorii săi, neliniștiți și nelămuriți în această privință, iar nu de a-i întrista.

În Epistola I către Corinteni se vorbește, în adevăr, de «cete», dar nu de două cete, așa cum înțeleg mileniștii, anume de a drepților și de a păcătoșilor, ale căror învieri ar fi despărțite de un răstimp de o mie de ani, ci de mai multe cete, potrivit gradelor de sfințenie sau păcătoșenie a celor ce vor învia, după cum rezultă din versetele 39—41.

Sfânta Scriptură este clară și categorică, mărturisind în multe locuri că venirea a doua a Domnului va fi o singură dată și a tuturor deodată, atât pentru drepți cât și pentru cei păcătoși, fără ca între învierea și judecarea unora sau a altora să mai fie vreun răstimp de «o mie de ani». Mântuitorul a zis: «Vine ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși: cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea judecății». Deci, un singur și același glas va rosti pentru învierea celor păcătoși și a celor drepți. Iar în altă parte, de asemenea, zice: «Iar când va veni Fiul Omului întru slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea Domnul pe scaunul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și îi va despărți pe unii de alții precum păstorul desparte oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu... Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților...». Mântuitorul vorbește precis și limpede despre venirea a doua și despre judecata de apoi, arătând că atât una cât și cealaltă vor fi deodată și pentru drepți, și pentru păcătoși. În atâtea pilde frumoase El ne-a arătat acest adevăr: un singur seceriș va fi și pentru grâu și pentru neghină; o singură dată va veni Mirele pentru toate fecioarele; o singură dată va veni Stăpânul ca să ceară socoteală tuturor lucrătorilor din via Sa; în același timp va cere socoteala slugilor cărora le-a încredințat talanții. Deci, o singură venire de apoi, o singură înviere și înfățișare a tuturor în fața împăratului Judecător și o singură judecată pentru toți deodată va fi.

Am citit într-o broșură că data începerii mileniului poate fi precizată. Ea nu ar fi chiar identică cu data venirii a doua, ci abia în anul 1914, căci acestea reprezintă sfârșitul «timpului păgânilor». Data începerii mileniului în 1914 se calculează acolo astfel:

În anul 606 înainte de Hristos a început primul guvernământ păgânesc, prin ducerea poporului ales în robia babilonică pentru 70 de ani de către Nabucodonosor. Pe baza celor spuse în Levitic, la 26, 18, timpul păgânilor este înșeptit, adică de șapte ori un an de ani. Astfel, de la începutul timpului păgânilor și până la Hristos au trecut 606 ani, iar de la Hristos mai trebuie să treacă încă 1914, ca să se împlinească cei 2520 de ani. Deci, odată cu mileniul, începe epoca de viață veșnică, inaugurând sfârșitul lumii, adică prăbușirea tuturor regatelor, conducerea lumii fiind încredințată lui Avraam, Moise, Iosif, Noe și tuturor drepților pomeniți în Epistola către Evrei, la cap. 11. Istoria se împarte în trei epoci:

— întâia epocă, de la Adam până la potop, în care a domnit Dumnezeu cu îngerii Săi;

— a doua epocă, de la potop până la 1914, în care a domnit satana asupra lumii; această epocă, la rândul ei, se subîmparte în trei: 1) de la potop până la moartea lui Iacov; 2) de la moartea lui Iacov până la moartea lui Iisus, sau răstimpul domniei evreilor; 3) de la învierea lui Iisus până la 1914, răstimpul creștin;

— a treia epocă, de la 1914, începând cu epoca împărăției de o mie de ani și durând în veci.

De la crearea lui Adam sunt 6000 de ani, căci fiecare din cele șase zile ale creației — care au fost de câte 7000 de ani una — reprezintă pentru istoria omenirii câte o mie de ani, deoarece, după II Petru 3, 8 și Psalmul 89, 4, o zi este o mie de ani, cei ai mileniului. Deci, în cursul celor 6000 de ani omenirea trebuie să lucreze, deoarece după ei urmează mia a șaptea, închipuită prin ziua a șaptea, a odihnei, care este «mileniul» și care a început deja, deoarece de la Adam și până acum au trecut mai mult de 6000 de ani. Care este adevărul?

Mai întâi de toate să știi cu toată încredințarea că nu există nici un mileniu în înțelesul acelei broșuri. Și dacă data venirii a doua nu poate fi stabilită — deoarece nici îngerii și nici Fiul după omenitate nu o știu — atunci desigur că nu poate fi stabilită nici data începutului «mileniului». De ce trebuie neapărat ca între a doua venire a Domnului și mileniu să intercalăm 40 de ani? De ce tocmai 40? Numai ca să iasă anumite socoteli tâlcuite dinainte? Cum se poate susține că venirea a doua s-a făcut pe neașteptate, când scris este că va fi «ca fulgerul» și întru răsunătorul glas de trâmbiță al «Arhanghelului», tocmai ca să constituie un eveniment măreț și universal, săvârșit și văzut în auzul tuturor? Îl vor vedea pe Iisus cei drepți ai Săi care îl vor întâmpina în văzduh și îl vor vedea și cei păcătoși, care vor plânge și se vor jeli. Cum și când ar fi fost învierea morților? Oare știm că trebuie să aibă loc la venirea Domnului?

Dacă la începutul «mileniului» nu învie decât drepții, cum și când au înviat, de nu știe nimeni? Nici cele «trei epoci» nu au vreun temei biblic: de ce trei ani și nu șapte, zece ș.a.m.d.? Noi știm că în ce privește mântuirea, istoria lumii nu se poate împărți decât în două epoci mari: una a Testamentului Vechi și alta a Testamentului Nou. O altă epocă nu va fi decât venirea a doua, iar aceasta va dura veșnic. În istoria mântuirii lumii de până acum, au fost și evenimente mai mici, care au sub-împărțit cele două epoci mari amintite, dar acestea n-au fost două sau trei, ci mai multe, putându-se în acest înțeles vorbi de epoca patriarhilor, a apostolilor, a persecuțiilor ș.a. Nu se poate trece peste anul 1 spre a ajunge la 1914, socotind anul 1914 ca un an epocal, iar anul 1 al Nașterii Domnului numai ca început al unei subdiviziuni de epocă și nu al unei epoci de mare importanță; pentru că nu anul 1914, ci anul 1 — respectiv anii de la 1 la 33 după Hristos — au determinat întorsătura fără seamăn în istoria mântuirii noastre. Iar epoca a treia va fi, de asemenea inaugurată prin evenimente reale, de o importanță capitală pentru toată omenirea și vizibile tuturor iar nu imaginare și impuse de anumite socoteli făcute tendențios și fără a fi verificate prin ceva concret.

În ce privește cifrele din Testamentul Vechi, ele nu au tâlcuiri cabalistice, ca și când ar fi magice sau vrăjitorești ci ele sunt reale sau simbolice după cum este caracterul cărții din care sunt luate. De unde se poate ști că cele șase zile ale creației au fost de câte șapte mii de ani și că ele reprezintă, totuși fiecare, pentru durata omenirii, câte o mie de ani? Dacă o zi este ca o mie de ani, de ce au fost ele totuși de câte șapte mii de ani fiecare și nu de câte o mie? De unde știm că nu au fost de câte douăzeci și patru de ore, ca orice zi obișnuită sau numai de o clipă, sau, în sfârșit, de câte o sută de mii de ani?

Orice am face și orice am dori noi, ele nu pot fi combinate ca să ajungem la cifra dorită. Dacă unele cifre biblice sunt reale sau concrete, altele în schimb — recunoaștem și noi — sunt simbolice. Cele reale vor fi înțelese numai după valoarea lor aritmetică însă celelalte vor fi înțelese simbolic, ele alcătuind o durată mai mică sau mai mare sau foarte mare, dar o durată nedeterminată precis. Astfel, dacă cele șase zile reprezintă câte șapte mii de ani fiecare iar cele o mie două sute șaizeci de zile ale lui Antihrist reprezintă o mie două sute șaizeci de ani, atunci cei o mie de ani ai «mileniului» trebuie să reprezinte atâția ani câte zile cuprind ei sau chiar de șapte ori atâtea...

Nicăieri nu ni se spune că o zi din Biblie este egală cu o mie de ani, ci numai că înaintea lui Dumnezeu nu există timp și că timpul pentru El nu contează ca durată, o zi înaintea Lui fiind ca o mie de ani și o mie de ani, ca o zi sau chiar numai ca o strajă de noapte. De aici însă nu urmează că cifrele care reprezintă în Sfânta Scriptură un număr de zile să le socotim în ani; tot așa le-am putea socoti atunci și pe cele ce reprezintă mii de ani; și iarăși, atunci am putea zice cu același drept că și cei 1000 de ani ai mileniului însemnează o zi. În cazul acesta, ce mai rămâne din socoteala mileniștilor? Toate calculele lor au fost dezmințite de însuși adevărul lucrurilor.

Despre ceea ce se spune în Simbolul Credinței: «A Cărui împărăție nu va avea sfârșit», mileniștii (cei cu mia de ani) zic că Domnul va veni mai înainte de Judecata cea de apoi ca să împărătească cu ei o mie de ani, ca apoi să-i învie și pe cei păcătoși spre judecată. Oare nu va împărăți Domnul în veacuri nesfârșite după Judecata cea din urmă?

Biserica noastră dreptmăritoare mărturisește că «împărăția Domnului nu va avea sfârșit» (Simbolul Credinței). Împărăția lui Iisus Hristos ca om și Slava Lui nu vor înceta niciodată, deci vor dura veșnic. Căci, pe de o parte, Iisus Hristos nu este numai om, a cărui slavă să-i fie luată cândva de Dumnezeu, iar, pe de altă parte, Fiul lui Dumnezeu nu va lepăda niciodată firea Sa omenească. El nu va înceta în veci să fie și om, deci om plin de slavă dumnezeiască. Așadar, nici cinstea dumnezeiască a omenității noastre nu va înceta vreodată, ca să apară alt neam de ființe mai înalt.

Împărăția fără de sfârșit a lui Iisus Hristos a fost prevestită de arhanghelul Gavriil. Este drept că apostolul Pavel spune că, întru sfârșit, Iisus va supune toate Tatălui și apoi pe Sine. Dar aceasta înseamnă aducerea lumii întregi la supunere față de Tatăl și încetarea lucrării Sale mântuitoare, ca o lucrare deosebită a Sa, primită la întrupare.

Așadar, cei cu mia de ani să înțeleagă că cu tainele cele neștiute de îngeri și de însuși Fiul lui Dumnezeu, ca om, nu se pot face calcule omenești și de aritmetică.