Despre cultul sfinților și al îngerilor

Pentru care pricină, noi ortodocșii, ne închinăm la îngeri și la sfinți și îi punem pe ei mijlocitori către Dumnezeu pentru mântuirea noastră? Nu există — zic unii — decât un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni, Iisus Hristos. Apostolul ne învață în această privință: «Unul este Dumnezeu, Unul este și mijlocitorul între Dumnezeu și oameni, Cel ce S-a făcut om, Iisus Hristos» (I Tim., 2, 5). Deci nici îngerii, nici sfinții, nimeni în afară de Hristos nu poate mijloci la Dumnezeu pentru mântuirea noastră.

Într-adevăr, nimeni în afară de Iisus Hristos nu este mijlocitor înaintea Tatălui, pentru că nimeni în afară de El nu s-a adus pe sine jertfă pentru mântuirea lumii. Deci, în afară de Hristos, nimeni nu poate mântui de păcate. Cinstind pe sfinți însă, nu îi punem în locul lui Hristos, nici măcar alături de El. Când sfinții se roagă pentru noi, ei tocmai cer lui Hristos ca El să mijlocească mântuirea noastră. Ei cer de la Hristos mântuirea noastră. Și, în acest înțeles, spunem că mijlocesc pentru noi. Singurul care mântuiește este Hristos, iar sfinții prin rugăciunile lor, cer mântuirea noastră, dar nu o dau ei înșiși. De aceea, noi nu ne închinăm la sfinți și la îngeri ca la Dumnezeu. Închinarea pe care o aducem noi sfinților și îngerilor este numai o cinstire (venerare), iar lui Dumnezeu ne închinăm și îi slujim cu desăvârșită închinare, care se mai numește și latrie sau adorare. Noi venerăm pe sfinții lui Dumnezeu pentru că ei sunt prieteni și casnici ai lui Dumnezeu, după cum este scris: «Voi prietenii Mei sunteți dacă faceți cele ce vă poruncesc» (Ioan, 15, 14). Iar despre Avraam citim de asemenea: «Și a crezut Avraam lui Dumnezeu și i-a socotit lui spre dreptate și prietenul lui Dumnezeu s-a chemat» (Iacov, 2, 23). Și marele apostol Pavel scrie efesenilor: «Deci, dar, nu mai sunteți străini și locuitori vremelnici, ci sunteți împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu» (Efes., 2, 19). Așadar, ca pe niște prieteni ai lui Dumnezeu și casnici ai Lui îi venerăm (cinstim) pe sfinți. Încă mai știm că sfinții sunt preaslăviți de Dumnezeu în ceruri (Luca, 20, 36). Sfinții, încă pe pământ fiind, aveau darul proorocirii (III Regi, 14, 1—17) ca, de pildă, proorocia lui Elisei asupra lui Ghezi (IV Regi, 5, 25—27). Sfinții, încă în viața aceasta fiind, se rugau lui Dumnezeu pentru oameni. Astfel, Avraam s-a rugat pentru Abimelec (Fac., 20, 7). Moise s-a rugat lui Dumnezeu pentru popor, etc.

Dar cum pot sfinții și îngerii să fie mijlocitori la Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor, de vreme ce noi trebuie să așteptăm mântuirea numai de la Hristos, Mântuitorul și Mijlocitorul mântuirii noastre, după cum este scris: «Întru nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat nouă oamenilor, întru care să ne mântuim» (Fapte, 4, 12)? Deci, nu este nevoie să ne adresăm sfinților, dacă voim să dobândim mântuirea.

Dimpotrivă, acest lucru este de mare nevoie, după cum se arată luminat din cuvântul Apocalipsei, care zice: «Și când (Mielul) a luat cartea, cele patru ființe și cei douăzeci și patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăute și năstrape de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinților» (Apoc., 5r 8). Dar sfinții se roagă lui Dumnezeu nu numai pentru ei și nu numai după ce s-au săvârșit, ci și fiind încă în lumea aceasta, după cum am arătat mai sus că s-a rugat Avraam pentru Abimelec, Moise pentru popor și după cum se ruga marele apostol Pavel când scrie: «Mulțumim lui Dumnezeu totdeauna pentru voi și vă pomenim în rugăciunile noastre, aducându-ne aminte neîncetat înaintea lui Dumnezeu și Tatăl nostru, de lucrul credinței voastre...» (I Tes., 1, 2—3). Și iarăși: «Pentru aceasta ne și rugăm pururea pentru voi ca Dumnezeul nostru să vă facă vrednici de chemarea Sa...» (II Tes., 1, 2). Și iarăși: «Nu încetez a mulțumi pentru voi pomenindu-vă în rugăciunile mele, ca Dumnezeu... să vă dea vouă duhul înțelepciunii...» (Efes., 1, 16—17). Și iarăși: «Aceasta și cerem în rugăciunea noastră: desăvârșirea voastră» (II Cor., 13, 19). Iar lui Timotei îi scrie: «Mulțumesc lui Dumnezeu, pe Care îl slujesc — ca și strămoșii mei — într-un cuget curat, că te pomenesc neîncetat zi și noapte în rugăciunile mele» (II Tim., 1,3).

De asemenea, Dumnezeu trimite pe îngerii Săi spre ajutorul celor ce se roagă Lui (Fac., 24, 7); Dumnezeu trimite pe îngerul Său la Daniel și îl scapă de gura leilor (Dan., 4, 22). Și marele apostol Pavel arată că îngerii sunt slujitorii lui Dumnezeu, pe care El îi trimite spre ajutorul celor ce vor să moștenească mântuirea (Evr., 1, 14). Cine primește pe sfinți primește pe Hristos (Matei, 10, 40—41).

Așadar, din mărturiile scripturistice de mai sus se vede că sfinții și îngerii pot să mijlocească la Dumnezeu pentru noi, cei de pe pământ, prin rugăciunile lor, ca niște prieteni ai lui Dumnezeu (Ioan, 15, 14), ca niște iubiți ai lui Dumnezeu (Dan., 10, 19) și ca niște casnici ai lui Dumnezeu (Efes., 2, 19).

Am auzit pe cineva că noi, ortodocșii, prin închinarea și slujirea la îngeri și la sfinți, umbrim slava și cinstea ce I se cuvine numai lui Dumnezeu. Apostolul Pavel mustră și oprește cu asprime pe coloseni, scriindu-le: «Nimeni să nu vă smulgă biruința, prin fățarnică smerenie sau prin slujirea îngerilor... în loc să țină cu putere la capul (Hristos) de la care tot trupul, prin încheieturi și legături, îndestulându-se și întocmindu-se, sporește în creșterea lui Dumnezeu» (Col., 2, 18—19).

Nici o umbrire sau micșorare nu se aduce slavei lui Dumnezeu prin venerarea și slujirea slugilor Lui. Mai întâi, că una este închinarea (adorarea) pe care o aducem noi lui Dumnezeu și alta este cinstirea (venerarea) pe care o aducem noi îngerilor și sfinților lui Dumnezeu, însuși Duhul Sfânt ne îndeamnă să lăudăm pe Dumnezeu prin sfinții Lui, zicând: «Lăudați pe Domnul întru sfinții Lui» (Ps. 150, 1). Noi, când cerem ajutorul și mijlocirea sfinților și a îngerilor în rugăciunile noastre, tot pe Dumnezeu îl slăvim, deoarece și sfinții, la rândul lor, duc cererile și rugăciunile noastre, împreună cu rugăciunile lor, la Dumnezeu (Fapte, 9, 32—42; 20, 36; 28, 3—9; Apoc., 5, 8). însuși Dumnezeu a proslăvit pe sfinții Săi (Rom., 2, 10) și i-a îmbrăcat pe ei cu slava Sa: «Și Eu, slava pe care Mi-ai dat-o Mie, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi suntem una» (Ioan, 17, 22) și le-a zis lor: «Cel ce vă primește pe voi pe Mine Mă primește, și cel ce Mă primește pe Mine primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine, Cel ce primește prooroc în nume de prooroc plată de prooroc va lua, și cel ce primește pe un drept în nume de drept plata dreptului va lua» (Matei, 10, 40—41).

Aceste mărturii dovedesc până unde ajunge rătăcirea tuturor celor ce, lepădându-se de cinstirea sfinților și a îngerilor — care sunt slugile iubite ale lui Dumnezeu — nu-și dau seama că, de fapt, ei se leapădă de însuși Dumnezeu, Ziditorul tuturor.

Dar, de ce sfinții, chiar dacă pot, nu vor să mijlocească la Dumnezeu pentru mântuirea noastră? Avraam, de pildă, n-a vrut să mijlocească la Dumnezeu pentru bogatul nemilostiv, deși acesta îl rugase stăruitor (Luca, 16, 24—31).

Avraam n-a mijlocit pentru că bogatul, în timpul vieții sale, n-a cerut ajutorul sfinților și nici măcar nu și-a adus aminte de Dumnezeu. În Faptele Apostolilor, 10, 25—26, apostolul Petru respinge închinarea ce i-o aduce Corneliu, sub cuvânt că și el este om. Sutașul roman era familiarizat cu noțiunea de zeu, ca unul ce fusese păgân. Deci, socotind pe Petru ca pe un trimis al lui Dumnezeu, era foarte înclinat a-l socoti zeu, «sau măcar un om superior celorlalți oameni sau semizeu, căruia i se cuvenea nu venerarea, ci adorarea, ca zeilor, ceea ce Petru a refuzat să i se aducă.

În citatul din Faptele Apostolilor, 14, 3—45, Pavel și Varnava resping închinarea ce li s-a adus, pentru același motiv ca și mai sus, căci erau socotiți ca zei și li s-a adus adorare, nu cinstire. Contextul ne spune clar că locuitorii pământului din Listra, uimiți de minunea vindecării ologului din naștere de către Pavel, într-un glas au strigat: «Zeii luând asemănare omenească s-au pogorât la noi». Și ziceau de Varnava că este Zeus, iar de Pavel că este Hermes, de vreme ce este «purtătorul cuvântului» (Fapte, 14, 8—12). Astfel, este lesne de înțeles refuzul apostolilor de a fi adorați ca niște zei, de vreme ce ei tocmai împotriva zeilor predicau întoarcerea la Unicul Dumnezeu (Fapte, 14, 15—17). «Și vorbind acestea, de abia au domolit mulțimile ca să nu le aducă jertfe» (Fapte, 14, 18), se spune în continuare.

În alt citat (Apoc., 9, 10), îngerul descoperitor al vedeniilor apocaliptice respinge închinarea ce i-a adus-o apostolul și evanghelistul Ioan, motivând astfel: «Sunt împreună-slujitor cu tine...», adică sunt egal cu tine, ca slujitor al lui Dumnezeu cum ești și tu și nu se cuvine să primesc de la tine închinare, mai cu seamă că ești și tu aici, nu în trup, ci în «duh» (Apoc., 1, 10), adică în stare îngerească; în plus, și tu ca și mine ești în «duhul proorociei», care constă în a mărturisi pe Iisus. Al doilea motiv al refuzului este exprimat în cuvintele: «Lui Dumnezeu te închină». Dumnezeu era de față și îngerul descoperitor I-ar fi adus o jignire dacă ar fi primit pentru sine, chiar în fața lui Dumnezeu, închinarea de la Ioan. Chiar și între oameni este jignitor a respecta prea mult pe un înalt slujitor al unui conducător de țară, când acel conducător este de față. Totdeauna, toată atenția și toată cinstea se îndreaptă către cel ce este mai marele tuturor, atunci când el este prezent. Dar aceasta nu înseamnă că cei din jurul lui nu ar fi oameni de cinste.

În citatul din urmă (Apoc., 22, 8—9), de asemenea, îngerul exprimă chiar mai bine, mai limpede decât în citatul dintâi, egalitatea sa cu apostolul Ioan și necuviința ce ar face-o primindu-i închinarea.

Astfel, în toate citatele de mai sus, invocate de unii în motivarea învățăturilor lor greșite, refuzul sfinților și al îngerilor de a li se aduce închinare își are explicație proprie și particulară: apostolii Petru, Pavel, și Varnava au refuzat să li se aducă adorare ca unor zei, în loc de cinstirea sau venerarea pe care sfinții o primesc. Iar îngerul descoperitor a respins închinarea lui Ioan, pentru egalitatea pe care o avea cu el, ca împreună slujitor al lui Dumnezeu.

În ce privește cinstirea și venerarea pe care oamenii o aduc sfinților și îngerilor lui Dumnezeu, acestea sunt primite de ei, după cum se poate vedea în diferite locuri ale dumnezeieștii Scripturi.

Un prim exemplu se poate vedea atunci când al treilea căpitan trimis de împăratul Ohozia, cu cei cincizeci de oameni ai lui, «a îngenunchiat înaintea lui Ilie și s-a rugat lui și a grăit către el și a zis: Omule al lui Dumnezeu, caută cu ochi milostivi la sufletul meu și la sufletul acestor cincizeci de robi ai tăi!» (IV Regi, 1, 13). Și iarăși: «...feciorii proorocilor cei din Ierihon... au venit înaintea lui Elisei și s-au închinat lui până la pământ» (IV Regi, 2, 15). Și iarăși: «Atunci împăratul Nabucodonosor a căzut cu fața la pământ și s-a închinat lui Daniel» (Dan., 2, 46). Și iarăși, vedem că Valaam «plecându-se cu fața sa s-a închinat...» îngerului Domnului (Num., 22, 31). Îngerii au primit închinăciunea de la Lot (Fac., 19, 1). Îngerul Domnului a primit închinăciunea de la Manoe și femeia lui care i s-au închinat până la pământ, iar îngerul Domnului s-a înălțat ca para focului de pe jertfelnic (Jud., 13, 18—21). Îngerul Domnului a primit închinarea de la David și de la bătrânii poporului (I Par., 21, 16—18). Îngerul Domnului a primit închinăciunea de la Daniel proorocul (Dan., 8, 11; 10, 9—15).

Iată, în cele de până aici ți-am răspuns la cele ce ai fost dumneata ispitit să crezi, că îngerii și sfinții lui Dumnezeu nu voiesc a primi închinăciune de la oameni. Citește cu atenție locurile indicate din Sfânta Scriptură și vei înțelege destul de clar că atât sfinții lui Dumnezeu cât și îngerii Lui primesc cinstire de la oameni, fără ca această venerare a lor să aducă vreo mâhnire lui Dumnezeu.

Care sunt acele daruri și puteri deosebite cu care Dumnezeu a înzestrat pe sfinții Săi?

Mai întâi sunt puterile date lor de a face minuni, după cum scrie: «Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi, Dumnezeul lui Israel» (Ps. 67, 36) și iarăși: «Prin sfinții care sunt pe pământul Său, minunată a făcut Domnul toată voia întru ei» (Ps, 15, 3).

Oare nu prin mâna proorocului Său, Moise, a bătut Dumnezeu Egiptul (leș., 7, 10—12), a prefăcut apa în sânge (7, 20—21), a adus broaște (8, 6), tăuni (8, 24), ciuma vitelor (9, 3), bășici usturătoare, grindină și foc (9, 8, 18, 33), lăcuste (10, 4—6), întuneric (10, 21), moartea primilor născuți (12, 29—30), i-a trecut pe evrei prin Marea Roșie (14, 15— 16), l-a pierdut pe faraon și pe ostașii lui (14, 27)? Apoi, învingerea lui Amalic (leș., 17), îndulcirea apei la Mera (leș., 15), scoaterea apei din piatră la Horeb (leș., 17, 6), înghițirea lui Core și Datan în pământ (Num., 16, 28, 31), vindecarea prin șarpele de aramă (Num., 21), izvorârea apei din piatră la Cadeș (Num., 20).

Apoi, prin Iosua Navi: oprirea apelor Iordanului (Ios., 3, 11—17), căderea zidurilor Ierihonului (Ios., 6, 6—20); prin Ghedeon: nimicirea madianiților (Jud., 7, 16—23); prin Samson: leul sfâșiat (Jud., 14), filistenii uciși, porțile Gâzei luate și dărâmarea templului lui Dagon (Jud., 16, 23—31); prin Samuel: tunet și ploaie peste seceriș (I Regi, 12, 16—18); prin Ilie Proorocul: seceta cea mare (III Regi, 17, 1), făina și untul de lemn al văduvei (III Regi, 18, 14); învierea fiului văduvei din Sarepta Sidonului (III Regi, 17, 17—23); foc din cer peste jertfe (III Regi, 18, 36—38); deschiderea cerului și ploaie mare (III Regi, 18, 41—42). Se mai arată: Ohozia, pedepsit cu moartea (IV Regi, 1, 16); despărțirea apelor Iordanului cu mantia (IV Regi, 2, 8); prin Elisei; despărțirea apelor Iordanului (IV Regi, 2, 14), curățirea apelor Ierihonului (IV Regi, 2, 19—22), copiii din Betel sfâșiați de urși (IV Regi, 2, 23), învierea fiului șunamitencei (IV Regi, 4, 32—35), vindecarea lui Neeman (IV Regi, 5, 10), Ghehazi lovit cu lepră (IV Regi, 5, 20—27), omul înviat prin oasele lui Elisei (IV Regi, 13, 21), iar prin Isaia, vindecarea lui Iezechia (IV Regi, 22, 1—7).

Cei doisprezece sfinți apostoli au adus diferite vindecări (Matei, 10, 1; Marcu, 3, 14—15; 6, 7, 13; Luca, 9, 1—6). Cei șaptezeci de ucenici au făcut diferite minuni (Luca, 10, 9, 17). Apoi alte nenumărate minuni ale apostolilor (Marcu, 16, 20; Fapte, 2, 43; 5, 12, 16); vindecarea ologului (Fapte, 3, 2—8), moartea lui Anania și a Safirei (Fapte, 5, 1—10), vindecări de bolnavi (Fapte, 15—16), vindecarea slăbănogului Enea (Fapte, 9, 34), învierea Tavitei (Fapte, 9, 36—41), redarea vederii lui Saul (Fapte, 9, 17—18; 22, 11—13), orbirea lui Elimas (Fapte, 13, 11), învierea lui Eutih (Fapte, 20, 9—12), vindecarea tatălui lui Publius (Fapte, 28, 8) și alte nenumărate minuni și puteri pe care nu este aici loc a le pomeni.

Iată deci, frate, cu ce puteri și cu ce daruri a împodobit Dumnezeu pe sfinții Săi, atât în Vechiul cât și în Noul Testament. Pentru aceasta, în încheierea cuvântului despre minunile sfinților lui Dumnezeu, repet cele ce zice Duhul Sfânt: «Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi, Dumnezeul lui Israel» (Ps. 67, 36).

Iar dacă venerăm și pe îngerii lui Dumnezeu întocmai ca pe sfinți, apoi trebuie arătat că multe și preaslăvite minuni a făcut Dumnezeu în lume prin mijlocirea sfinților Săi îngeri, ca de pildă: îngerul Domnului a condus pe izraeliți din Egipt (leș., 14, 19; 23, 20; 32, 34; 33, 2; Num., 20, 16); nimicirea Sodomei și Gomorei, de asemenea, s-a făcut prin îngeri (Fac., 19, 13), molima în Ierusalim (II Regi, 24, 15—7; I Par., 21, 14—16), nimicirea oștii asiriene (IV Regi, 19, 35; II Par., 22, 21; Isaia, 37, 36); Irod lovit de moarte (Fapte, 12, 23), vestirea zămislirii lui Iisus Hristos și a nașterii Sfântului Ioan Botezătorul (Matei, 1, 20—21; Luca, 1, 31), vestirea nașterii lui Hristos (Luca, 2, 10), învierea Domnului (Matei, 28, 5—7), înălțarea și a doua venire a Domnului (Fapte, 1, 51); îngerii slujeau lui Iisus Hristos (Matei, 4, 11; Marcu, 1, 13), ei au vestit păstorilor nașterea Domnului (Luca, 2, 9), ei au vestit sfintelor mironosițe învierea Domnului (Matei, 28, 1), ei vor despărți pe cei drepți de cei nedrepți în ziua judecății celei de apoi (Matei, 13, 39—42; 24, 31) și încă multe, nenumărate minuni și puteri ale lui Dumnezeu s-au făcut prin sfinții Lui îngeri — și se fac și se vor face până la sfârșitul veacurilor.

Aceste binefaceri făcute de Dumnezeu prin sfinții Săi îngeri ne obligă să-i cinstim pe cei ce slujesc cu milă și cu blândețe la mântuirea noastră (II Petru 2, 11; Iuda, 1, 9; Ps. 67, 17; 90, 11; 102, 21 etc.).

Dar pentru care pricină Dumnezeu primește pe sfinți și pe îngeri să se roage și să mijlocească pentru mântuirea oamenilor, de vreme ce numai Mântuitorul nostru Iisus Hristos este singurul mijlocitor între Dumnezeu și oameni?

Dumnezeu primește rugăciunile și mijlocirile care se fac către El, prin sfinți și prin îngeri, fiindcă El voiește a-i slăvi pe ei, precum și ei îl slăvesc în cer și pe pământ. Fiindcă sfinții au suferit pentru slava lui Dumnezeu, au primit de la El nu numai slavă, ci și darul de a face minuni mari, chiar mai mari decât a făcut El când era pe pământ, împlinindu-se astfel cuvântul Mântuitorului care a zis: «Cel ce crede în Mine va face și el lucrurile pe care le fac Eu, și mai mari decât acestea va face...» (Ioan, 14, 12). Noi ne închinăm sfinților lui Dumnezeu, nu ca unora care ar fi prin fire dumnezei, ci ca unor slujitori ai lui Dumnezeu, care au dobândit de la El deplină încredere, încât orice vor cere primesc de la El, ca unii ce I-au păzit poruncile (I Ioan, 3, 21—22).

Noi venerăm (cinstim) pe sfinții lui Dumnezeu fiindcă însuși împăratul Dumnezeu Se simte cinstit văzând că sluga lui iubită este cinstită nu numai ca o slugă, ci și ca prieten al lui Dumnezeu (Ps., 138, 17; Ioan, 15, 14). Noi credem că Domnul nostru Iisus Hristos este unicul nostru Mijlocitor și că El S-a dat pre Sine preț de răscumpărare pentru toți și cu Sângele Său a făcut împăcarea omului cu Dumnezeu, că El este îngrijitorul, mângâietorul și curățitorul păcatelor noastre. Dar mărturisim, de asemenea, că sfinții intervin pentru noi în rugăciuni și cereri și, din iubire pentru ei, Mântuitorul ne comunică și prin ei ceea ce are în Sine pe seama noastră. Înaintea tuturor ne comunică prin Prea Sfânta Sa Maică, ascultându-i cuvântul cu care se roagă pentru noi.

Tot astfel zicem și despre sfinții îngeri și păzitorii noștri; despre apostoli, prooroci, martiri, ierarhi, drepți și despre toți aceia care au preamărit pe Dumnezeu și care îi sunt slugi credincioase. Cu ei împreună numărăm pe arhierei, pe preoți, ca pe unii ce stau la dumnezeieștile altare, precum și pe bărbații drepți, distinși prin virtuți. Domnului îi place să ne rugăm unii pentru alții, că mult poate rugăciunea dreptului (Iacov, 5 16). Că Dumnezeu ascultă mai mult pe cei sfinți, decât pe cei ce rămân în păcate, aceasta o aflăm din Sfintele Scripturi (Ioan, 9, 31).

Mărturisim că sfinții sunt ajutători și mijlocitori pentru noi înaintea lui Dumnezeu nu numai aici, în timpul petrecerii cu noi, ci încă mult mai mult după moarte, când ei, după îndepărtarea «oglinzii» (de care pomenește Sfântul Apostol), contemplă curat Sfânta Treime și nemărginita Ei lumină. Căci nu ne îndoim nici de sfinții profeți care, în trup muritor fiind, au văzut lucrurile cele cerești, prin care se prevesteau cele viitoare.

Dar se spune în Sfânta Scriptură că Dumnezeu îi ascultă pe sfinți când aceștia se roagă pentru noi?

Am arătat că sfinții sunt slăviți de Dumnezeu cu cinste (Rom., 2, 10), că vor judeca lumea (I Cor., 6, 3), că sunt iubiți de Dumnezeu (Dan., 10, 19). Iar cum că sfinții sunt ascultați de Dumnezeu când se roagă pentru noi, caută în Dumnezeiasca Scriptură la citatele pe care ți le însemnez aici: Fac., 27, 7; Iov, 42, 8—10; I Regi, 7, 9; Ier., 15, 15—21; Iacov, 5, 13, 15; Apoc., 8, 3, 4, 5; Fac., 20, 7; II Tim., 1, 3; Dan., 10, 12. De asemenea, caută despre mijlocirea îngerilor pentru noi la: Fac., 24, 7; Dan., 3, 19—25; Evr., 1, 14; leș., 19, 22; Num., 20, 16; Fac., 19, 13; II Regi, 24, 16—17; I Par., 21, 14—16. Dar vei găsi și încă alte multe mărturii în această privință, în dumnezeiasca Sfânta Scriptură, care confirmă cele de mai sus. Nu rămâne la îndoială în această privință, ca să nu te osândești și tu ca cei ce stau împotriva adevărului învederat și dovedit.