Semnul crucii

Dar ce rost are semnul crucii, cu care ne închinăm?

Orice creștin, care este adevărat fiu al Bisericii celei dreptmăritoare a lui Hristos și care trăiește în viață cu evlavie și frică de Dumnezeu — când începe o sfântă rugăciune sau o termină, la începutul unei cărți sfinte, la începutul și sfârșitul unui lucru, la plecarea în călătorie și la întoarcerea din ea, când este tulburat de vreo frică, de vreo veste rea sau de oarecare gânduri rele, când se scoală și se culcă, când stă la masă și când se scoală de la masă — îndată se înseamnă pe sine cu semnul Sfintei Cruci pe care îl face cu mâna pe fața sa, aducându-și aminte de puterea cea nemăsurată a Celui ce a sfințit Crucea cu preacurat și preascump Sângele Său și a lăsat-o nouă ca pe o armă nebiruită împotriva diavolului și ca pe un semn dumnezeiesc, după cum se scrie: «Dat-ai celor ce se tem de tine, Doamne, semn ca să fugă de la fața arcului» (Ps. 59, 4) și iarăși: «Însemnatu-s-a peste noi lumina feței Tale, Doamne» (Ps. 4, 6). Noi știm că la rugăciune trebuie și trupul nostru, cu toate mădularele sale, să ia parte. Între acestea, mâinile au un rol important în exprimarea rugăciunii.

lată câteva mărturii din Sfânta Scriptură:

Iacov a binecuvântat cu mâinile sale pe fiii lui Iosif, după cum este scris: «Și Iosif i-a luat pe amândoi feciorii săi, pe Efraim cu dreapta sa în fața stângii lui Israel, iar pe Manase cu stânga sa în fața dreptei lui Israel, i-a apropiat de el. Dar Israel și-a întins mâna dreaptă și a pus-o pe capul lui Efraim, care era cel mai tânăr, iar mâna stingă a pus-o pe capul lui Manase. Dinadins și-a încrucișat mâinile fiindcă Manase era cel dintâi născut. Și i-a binecuvântat pe ei...» (Fac., 48, 13—15).

Hristos a binecuvântat cu mâinile pe copii și pe apostoli. Despre binecuvântarea copiilor ne istorisește Sfânta Scriptură astfel: «Și cuprinzându-i cu brațele, i-a binecuvântat, punându-Și mâinile peste ei» (Marcu, 10, 16). Iar despre binecuvântarea apostolilor ne spune: «Apoi i-a adus afară, spre Betania, și ridicându-Și mâinile i-a binecuvântat» (Luca, 24, 50).

Apostolii au așezat diaconi, preoți și episcopi prin rugăciune și punerea mâinilor (Fapte, 6, 6; 14, 23; I Tim., 5, 22), fapt pentru care Taina preoției era numită «punerea mâinilor preoției». Tot prin rugăciuni și punerea mâinilor împărtășeau apostolii Sfânta Taină a Mirului, a împărtășirii Sfântului Duh, celor botezați (Fapte, 9, 5—6; 8, 14—17 ș.a.). Împărtășirea Sfântului Duh în această Taină se numea de asemenea, «punerea mâinilor preoției».

Prin urmare, la rostirea rugăciunii trupul ia și el parte îndeosebi prin acest mădular al său care este mâna. Trebuința de a lua parte și trupul sau cel puțin un organ al trupului, la rostirea rugăciunii, rezultă din îndemnul apostolului: «Preamăriți-L dar pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, ca unele care sunt ale lui Dumnezeu» (I Cor., 6, 20). Și în alt loc: «Ridicând mâini curate, fără de mânie și fără șovăire» (I Tim. 2, 8).

În Testamentul Vechi, de asemenea, se practica rugăciunea prin participarea trupului, ca de pildă, prin îngenunchiere, plecarea capului, lovirea pieptului cu mâna, ridicarea mâinilor ș.a. Psalmistul zice: «Așa Te voi binecuvânta în viața mea și în numele Tău voi ridica mâinile mele» (Ps. 62, 5).

Semnul Crucii în Vechiul Testament a fost prefigurat în binecuvântarea lui Iacov (Fac., 48, 14); în ținerea mâinilor lui Moise în chipul Crucii în timpul luptei cu Amalec (leș., 17, 11—12).

În Legea darului, a Noului Testament, semnul Crucii se face astfel: se împreună trei degete de la mâna dreaptă (degetul mare, arătătorul și cel mijlociu) și se duc la frunte, apoi la piept, la umărul drept și la umărul stâng, rostind cuvintele: «În numele Tatălui (la frunte) și al Fiului (la piept) și al Sfântului Duh (la ambii umeri), după care apoi, lăsând mâna în jos, zicem: Amin!

«În numele Tatălui» însemnează cinstirea lui Dumnezeu Tatăl, Stăpânul tuturor. Coborârea mâinii la piept rostind cuvintele «și al Fiului» însemnează coborârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ pentru mântuirea noastră. Iar ducerea mâinii de la umărul drept la cel stâng rostind cuvintele «și al Sfântului Duh» însemnează împăcarea noastră cu Dumnezeu și împăcarea cu El, prin harul Sfântului Duh adus nouă de Dumnezeu Fiul.

Am auzit că, totuși, nu am avea trebuință de semnul Crucii făcut cu mâna, pentru că Dumnezeu nu cere slujirea mâinilor omenești, căci cei ce se închină lui Dumnezeu trebuie să se închine în duh, și nu în trup, după cuvântul apostolului: «Dumnezeu... fiind Domnul cerului și al pământului nu locuiește în temple făcute de mână omenească și nici nu este slujit de mâini omenești, căci nu are nevoie de nimic, de vreme ce El ne dă tuturor viață și suflare și toate...» (Fapte, 17, 24—25). Iar Mântuitorul a vorbit femeii samarinence: «Dar vine ceasul — și acum este — când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, căci Tatăl astfel de închinători dorește. Duh este Dumnezeu și cei care I se închină să I se închine în duh și în adevăr» (Ioan, 4, 23—24). Deci, închinarea trebuie să fie în duh, iar nu în trup; cu duhul, iar nu cu mâna, în semnul Crucii.

În citatul prim nu este vorba de semnul sfintei Cruci făcut cu mâna. Aici se spune numai că pe Dumnezeu nu trebuie să-L slujim cu ostenelile mâinilor noastre, cum am slujit pe oarecare om mai mare al nostru. Dumnezeu nu are nevoie de asemenea slujitori, omul fiind atât de mic față de El, încât în privința aceasta, ca și de altfel în orice privință, nu-I poate folosi cu nimic.

În citatul al doilea, de asemenea, este vorba de cu totul altceva, și anume, că în curând se va începe o epocă nouă, în care închinarea lui Dumnezeu (cultul dumnezeiesc) va fi mai aproape de desăvârșire, mai adevărată (lăuntrică și spirituală), iar nu ca până atunci, aproape numai formală (exterioară și materială), legată de un anumit fel de locaș (templu), de o anumită localitate (Ierusalim, respectiv Garizim), de o anumită națiune (iudei, respectiv samarineni). Căci Dumnezeu este Duh și ca atare nu poate fi cuprins între zidurile unui templu oarecare din Ierusalim — pe muntele Sion, fie în Samaria — pe muntele Garizim — și monopolizat acolo. El este pretutindeni și de aceea închinarea nu trebuie să fie legată de ceva material sau mărginit, ci trebuie a se face «în duh», adică să fie interioară (spirituală), cum nici la samarineni, nici la iudei nu fusese până atunci. Această închinare «în duh» este o închinare «în adevăr» sau adevărată — și aceasta va trebui să fie practicată și respectată. Dar prin aceasta nu înseamnă că se înlătură cultul exterior, ci numai că se pune mai multă bază pe cel interior, atât de nesocotit mai înainte; căci și cultul extern este necesar, dat fiind natura dublă a făpturii noastre, trupească și sufletească (Matei, 6, 5—6; 16, 18). Dacă unii cer de la noi numai închinare în duh, pentru ce ei, când se roagă, își pleacă genunchii și capetele, își bat piepturile, își ridică mâinile, își împreună mâinile amândouă și au alte multe manifestări de acestea în vremea rugăciunii? Pentru că și acestea sunt asemănătoare cu facerea semnului Crucii cu mâna, fiind participări ale trupului nostru la rugăciune. Ca și îngenunchierea, ca și plecarea capului, ca și metania sau ca și ridicarea mâinilor în sus, la rugăciune, tot așa și semnul sfintei Cruci, făcut cu mâna, este un semn care arată o ținută religioasă sau o stare sufletească de evlavie în fața lui Dumnezeu, Căruia trebuie să-I slujim și cu sufletul și cu trupul nostru (I Cor., 6, 20; Filip., 1,10).

Potrivnicii Crucii și ai semnului ei sunt vrăjmașii lui Hristos (Filip., 3, 18—19). Semnul Crucii va vesti venirea a doua a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: «Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului și vor plânge toate neamurile pământului și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere și cu slavă multă» (Matei, 24, 30—31). Acel semn este Crucea, deoarece ea este semnul puterii și al biruinței lui Hristos (I Cor., 1, 18; Col., 2, 15).

Satana urăște foarte semnul Crucii, căci este arma cea nebiruită cu care Hristos a biruit și a prădat iadul — și de aceea îndeamnă pe toți cei rătăciți de la adevăr, care îi slujesc lui, să hulească și să vrăjmășească Crucea lui Hristos, căci după cum câinele fuge de bățul cu care a fost lovit, tot așa și diavolul fuge de Crucea care îi amintește că prin ea a fost bătut (Sfântul Chirii al Ierusalimului, op. cit., p. 256).

Am auzit că au fost în vechime semne care închipuiau Crucea Domnului nostru Iisus Hristos.

Crucea Domnului nostru Iisus Hristos a fost închipuită tainic, în Legea Veche, și prin semnul T, care apără pe cei ce îl au pe fruntea lor (Iez., 9, 4—6) sau prin pecetea lui Dumnezeu care păstrează nevătămați pe cei ce o au însemnată pe frunțile lor (Apoc., 7, 2—4; 9, 4).