Despre post
Spun unii că Sfântul Apostol Pavel are altă învățătură despre post decât Mântuitorul. Poți lămuri acest lucru?
Postul — după mărturisirea marelui Vasile — este cea mai veche poruncă dată omului de Dumnezeu. Căci zice acest mare părinte al Bisericii lui Hristos: «Cucerește-te și sfiește-te, omule, de bătrânețea și vechimea postului, pentru că de o vechime cât lumea este porunca postului. Căci în rai s-a dat această poruncă atunci când a zis Dumnezeu lui Adam: Din toți pomii raiului poți să mănânci, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit (Fac., 2, 16—17)».
Prin cuvântul «post» noi înțelegem o înfrânare de la mâncăruri dar și de la toate dorințele rele, pentru ca creștinul să-și poată face rugăciunea cu ușurință și să împace pe Dumnezeu, să-și omoare poftele și să câștige harul lui Dumnezeu (Mărturisirea Ortodoxă, Partea a III-a, răspuns la întrebarea a 7-a). Postirea este o faptă de virtute, cu lucrare de înfrânare a poftelor trupului și de întărire a voinței, o formă de pocăință, deci un mijloc de mântuire.
În același timp însă este și un act de cult, adică o faptă de cinstire a lui Dumnezeu, pentru că este o jertfă, o renunțare de bunăvoie la ceva care ne este îngăduit, izvorâtă din iubirea și respectul pe care le avem față de Dumnezeu. Postul este și un mijloc de desăvârșire, de omorâre a voii trupului, un semn văzut al râvnei și al sârguinței noastre spre asemănarea cu Dumnezeu și cu îngerii Săi, care nu au nevoie de hrană. «Postul este lucrul lui Dumnezeu, căci Lui nu-I trebuie hrană» (Sf. Simeon Tesaloniceanul, răspuns la întrebarea 14, p. 327).
Rostul postului este folosul trupului și al sufletului, pentru că întărește trupul și curățește sufletul, păstrează sănătatea trupului și dă aripi sufletului. De aceea și Legea Veche îl recomandă și îl impune de atâtea ori (leș., 34, 28; Deut. 9, 18; Jud., 20, 26; I Regi, 7, 6; Isaia, 58; Ioel, 2,15). Și Iisus, fiul lui Sirah, zice: «Nu fi nesățios întru toată deșertăciunea și nu te apleca la mâncări multe. Că în înfocările cele multe va fi durere, iar nesațiul va veni până la îngrețoșare. Pentru nesaț, mulți au pierit; iar cel înfrânat își va spori viața» (37, 32—34).
Mântuitorul însuși a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți în pustie, înainte de a începe propovăduirea Evangheliei (Matei, 4, 2; Luca, 4, 2); și tot Mântuitorul ne învață cum să postim (Matei, 6, 16—18). El ne spune că diavolul nu poate fi izgonit decât cu post și rugăciune (Matei, 17, 21; Mar cu, 9, 29). Posteau, de asemenea, sfinții apostoli și ucenicii lor (Fapte, 12, 2—3; II Cor., 6, 5); ei au rânduit postul pentru creștini (Așezămintele Sfinților Apostoli, Cartea a V-a, cap. XIII).
Iată câteva situații în care Sfânta Scriptură pomenește despre post: Moise a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți (leș., 34, 28; Deut., 9, 9—18); Daniel, de asemenea, a postit (9, 3; 10, 3). Postul este de folos în vremea judecăților lui Dumnezeu (Ioel, 1, 14; 2, 11—12; Iona, 3, 4—7), în vreme de nenorociri și primejdii (II Regi, 1, 12; Matei, 4, 3) și este bun în vederea izbăvirii de primejdii viitoare (Ioel, 2, 12; Iona, 3, 4—5). Postul este bun în vremea suferințelor Bisericii (Matei, 9, 15; Luca, 5, 33—35); în vremea suferințelor altora (Ps. 13, 3; 14, 23). Postul trebuie însoțit de rugăciune (II Regi, 12, 16; Ioel, 2, 15—17; Dan., 9, 3; Luca, 2, 37; I Cor., 5, 7), de mărturisirea păcatelor (I Regi, 7, 6; Dan., 9, 3—6) și de smerenie (Deut., 9, 18). Postul este bun pentru întoarcerea la Dumnezeu (II Par., 20, 3; Isaia, 58, 6; Ioel, 2, 12), ca și în vremea de întristare (Jud., 20, 26; II Regi, 1, 12; Ps. 34, 12—13; 68, 12; Dan., 10, 2—3).
Sfinții părinți ai Bisericii lui Hristos laudă și recomandă postul cu multă stăruință. Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: «Postul potolește zburdălnicia trupului, înfrânează poftele cele nesățioase, curățește și înaripează sufletul, îl înalță și-l ușurează» (Omilia a X-a la Cartea Facerii, cap. I).
Postul se săvârșește în mai multe feluri și anume:
a) Ajunare desăvârșită — atunci când nu mâncăm și nu bem nimic cel puțin o zi întreagă.
b) Postul aspru sau uscat, sau ajunarea propriu-zisă, când mâncăm numai spre seară mâncări uscate: pâine și apă, fructe uscate, semințe etc.
c) Postul obișnuit sau comun — când mâncăm la orele obișnuite, dar numai mâncări de post, adică ne înfrânăm doar de la mâncările de dulce (carne, pește, brânză, lapte, ouă, vin, grăsime ș.a.).
d) Post ușor (dezlegarea), când se dezleagă la vin, pește, icre și untdelemn, cum este prevăzut în Tipicul Mare al Bisericii, la anumite sărbători care cad în cursul posturilor de peste an.
Posturile de o zi în cursul anului sunt în zilele de miercuri și vineri, ziua înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie), ziua tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august), precum și ajunul Botezului Domnului (6 ianuarie), post așezat din vremea când catehumenii se pregăteau prin post și rugăciuni spre primirea botezului.
Iar posturile de mai multe zile ale Bisericii lui Hristos sunt: Postul Mare, Postul Nașterii Domnului, Postul Sfintei Marii (Maicii Domnului) și Postul Sfinților Apostoli; rânduiala după care se țin aceste sfinte patru posturi este scrisă în Tipicul cel Mare al Bisericii.
Nu cumva e o exagerare? Omul poate să mănânce orice mâncare, fiindcă mâncarea nu spurcă pe om. De aceea, nu trebuie să facem deosebire între mâncările de post și cele de frupt (dulce), fiindcă toate sunt la fel de curate, după cum a spus Mântuitorul: «Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om». Și mai departe tot El dă explicații, la insistențele Sfântului Petru: «Nu înțelegeți că tot ce intră în gură se duce în pântece și se aruncă afară, iar cele ce ies din gură pornesc din inimă și acelea spurcă pe om?» (Matei, 15, 11—18). Deci, nu are rost să facem deosebire între mâncări, ca și cum prin unele (de post) ne-am mântui, iar prin altele ne-am spurca și ne-am osândi.
Este adevărat că nu prin mâncări se spurcă omul, pentru că ele toate sunt curate. Dar aceasta nu înseamnă că nu trebuie să mai existe post. În cele de mai sus ți-am arătat — după Sfânta și dumnezeiasca Scriptură — că postul este cea mai veche poruncă dată omului de Dumnezeu, apoi ți-am dat numeroase citate biblice ca mărturii despre legea postului și folosul lui. Scopul postului nu este numai de a face deosebiri între unele mâncări, ci și de a disciplina trupul și puterile sufletești spre ușurare și curățire de păcate. Dacă sfinții prooroci, sfinții apostoli și toți sfinții lui Dumnezeu ar fi cugetat asemenea, apoi ei nu ar mai fi postit atât de mult în viața lor și nici nu ar fi lăsat oamenilor învățătură să postească.
Citatul invocat aici de dumneata nu are nici o legătură cu dezlegarea posturilor, ci se referă numai la obiceiul fariseilor și al cărturarilor de a nu mânca cu mâinile nespălate. Mântuitorul tâlcuiește sfinților Săi ucenici și apostoli cele ce nu înțelegeau, spunându-le că a mânca cineva cu mâinile nespălate (situația în care se aflau ei atunci) nu este un lucru necurat, căci necurăția omului nu vine din afară, ci din lăuntru, adică din inima lui, așa cum adesea din inima fariseilor și a cărturarilor fățarnici ieșeau cuvinte pline de hulă, de ură, de zavistie și pizmă la adresa Mântuitorului și acelea erau care îi spurcau pe ei. Mântuitorul nostru și Dumnezeu, văzând în inima lor această necurăție duhovnicească, îi mustră numindu-i «orbi». Cărturarii aveau nevoie să-și spele inima de ură, de zavistie, de pizmă, de fățărnicie, pentru a se curăți înaintea lui Dumnezeu, iar ei, fățărnicindu-se, se arătau râvnitori în obiceiurile lor de a-și spăla negreșit mâinile când stăteau la masă, ca și cum acesta ar fi fost lucrul cel mai de seamă și mai plăcut lui Dumnezeu. Așadar, acesta este înțelesul adevărat al textului invocat de dumneata. Prin cuvintele acestui citat Mântuitorul n-a zis către ucenicii Săi «Să nu mai postiți» și nici nu putea să spună aceasta, câtă vreme El fiind fără de păcat (Matei, 28, 24; Ioan, 8, 46; II Cor., 5, 21; 4, 15 ș.a.), a postit pentru noi și pentru mântuirea noastră timp de patruzeci de zile și patruzeci de nopți (Matei, 4, 2; Luca, 4, 2).
Există, totuși, un text care îmi dă de gândit. Scrie Apostolul: «Aceștia (învățătorii mincinoși ce se vor ivi) opresc de la căsătorie și de la unele bucate pe care Dumnezeu le-a făcut spre gustare cu mulțumire, pentru cei credincioși și pentru cei ce au cunoscut adevărul, pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună și nimic nu este de lepădat dacă se ia cu mulțumire; căci se sfințește prin cuvântul lui Dumnezeu și prin rugăciune... Căci deprinderea trupească la puțin folosește, iar dreapta credință spre toate este cu folos, având făgăduința vieții de acum și a celei ce va să vină» (I Tim., 4, 3—8).
Unora le convine să mănânce mereu de toate, fără deosebire, să dezlege frâul postului și să facă largă calea pântecelui. Dar pe noi ne învață Mântuitorul nostru Dumnezeu că demonii nu ies din oameni «decât numai prin rugăciune și prin post» (Matei, 17, 21). Sfinții Săi ucenici și apostoli slujeau Domnului postind, după cum este scris: «Și pe când slujeau Domnului și posteau...» și iarăși: «Atunci, postind și rugându-se, și-au pus mâinile peste ei și i-au lăsat să plece» (Fapte, 13, 1—4); și iarăși spune marele Pavel, arătând că nici în suferințele sale nu lăsa postul: «În bătăi, în temnițe, în tulburări, în osteneli, în privegheri și posturi» (II Cor., 6, 5).
Deci, de cine trebuie să asculte creștinii? De Hristos Dumnezeul nostru și de sfinții și dumnezeieștii Lui apostoli, sau de cei ce strică și răstălmăcesc înțelesul Scripturii (II Petru, 3, 16—17)? Citatul care îți dă de gândit nu se referă la anularea postului. Prin el este combătută rătăcirea vechilor eretici, de pe acea vreme (gnosticii), care opreau cu desăvârșire căsătoria și mâncarea de carne; iar acest lucru nu-l făceau pentru o vreme, cum facem noi în vremea postului — ci pentru totdeauna. Opreau căsătoria spre a nu se înmulți «materia», iar carnea o socoteau ca pe ceva necurat.
Nu cumva postul este ceva indiferent, neutru? Adică nu este nici bun, nici rău și ca atare, prin el nu ne putem face noi mai plăcuți lui Dumnezeu. Apostolul grăiește: «Nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca nu ne prisosește, nici dacă nu vom mânca nu ne lipsește» (I Cor., 8, 8). «Pentru că împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate și pace și bucurie întru Duhul Sfânt» (Rom., 14r 17). Oare de aici nu se înțelege că nu este nici un păcat a nu ține post? Cine îl ține nu face rău și cine nu-l ține iarăși nu face rău; nici a-l ține nu este virtute, nici a nu-l ține nu este vreun păcat.
Așa ți se pare dumitale, dar deloc nu este așa. Zici că postul pe nimeni nu face mai bun înaintea lui Dumnezeu. Cine te-a învățat astfel de neadevăruri? Căci cine a făcut pe niniviteni să nu piară și să întoarcă hotărârea cea dreaptă a lui Dumnezeu spre milă, dacă nu postul? Așadar, postul și pocăința au făcut pe Dumnezeu să Se milostivească și să nu piardă pe cei peste 120.000 de oameni care au postit împreună cu împăratul lor și cu vitele lor (Iona, 3, 4; 4, 12). Au nu cu postul și cu rugăciunea a bineplăcut David, împăratul și proorocul, lui Dumnezeu, după căderea în desfrânare și ucidere? Auzi ce zice: «Cenușă cu pâine am mâncat» (Ps. 101, 10). Și în alt loc: «Iar eu, când mă supărau aceia, m-am îmbrăcat în sac și mi-am smerit cu post sufletul meu» (Ps. 34, 12—13). Au nu cu postul au plăcut cei trei tineri lui Dumnezeu și nu i-a ars cuptorul Babilonului? (Dan., 1, 8; 3, 25, 30). Au nu cu postul a închis Daniel gurile leilor în groapă? (Dan., 6, 23—24). Dar nu ajunge vremea și nici nu este aici locul a-ți arăta câți dintre oameni s-au făcut plăcuți lui Dumnezeu cu postul.
Apoi să știi că amândouă aceste citate nu se referă deloc la post, ci la carnea cea jertfită idolilor, cum rezultă din contextul ambelor citate: I Cor., 8, 10; I Cor., 10, 25—27. Vezi acolo că cei ce s-au scandalizat de mâncarea celor jertfite la idoli erau iudeo-creștinii, care țineau cu mare strictețe la Legile Vechiului Testament cu privire la mâncări (Deut., cap. 14). Aceștia nu mâncau carne jertfită idolilor și voiau să oprească și pe creștinii proveniți dintre pagini de la acest lucru; cu acest prilej a scris apostolul Pavel cele de mai sus.
Poate că ar trebui, Părinte, să fim mai largi în cugetarea acestor lucruri, după cuvântul Apostolului: «Cel ce mănâncă să nu disprețuiască pe cel ce nu mănâncă; iar cel ce nu mănâncă să nu judece pe cel ce mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit. Cine ești tu ca să judeci pe sluga altuia?... Și cel ce mănâncă pentru Domnul mănâncă, pentru că mulțumește lui Dumnezeu; și cel ce nu mănâncă tot pentru Domnul nu mănâncă și mulțumește și el lui Dumnezeu» (Rom., 14r 3—6). «Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare sau la lună nouă sau la sâmbete, care sunt umbră celor viitoare, iar trupul, al lui Hristos» (Coli., 2, 16—17).
Întâiul citat, ca și cele pe care le-ai invocat mai înainte, nu oprește și nu anulează postul. El vorbește numai despre deosebirea dintre mâncări oprite și neoprite sau curate și necurate, potrivit rânduielilor — acum desființate — ale Vechiului Testament. În citatul al doilea se combate părerea iudeo-creștinilor care învinuiau pe unii dintre păgâno-creștini că mănâncă din carnea jertfită idolilor; marele apostol arată că de acum înainte să nu se mai facă deosebire între mâncăruri deoarece acest lucru nu mai are nici o însemnătate pentru mântuire. Chestiunea în cauză se punea pentru aplanarea și liniștirea tulburărilor, a neînțelegerilor și conflictelor care se iviseră între iudeo-creștini și păgâno-creștini, în special în privința mâncărurilor și în general, în problema obligativității legii mozaice în creștinism. Contextul, precum și textele paralele, lămuresc îndeajuns despre ce este vorba. Dacă ai citi Sfânta Scriptură cu atenție totdeauna, din analiza contextului, făcută cu chibzuință duhovnicească, ai înțelege clar și textele care sunt în legătură cu ele și nu te-ai rătăci. Dar dacă citești numai textul singur și te mulțumești cu părerea și înțelegerea unora despre el, de aici vine și putința rătăcirii.
Unii cred că postul adevărat este numai cel zis «negru», care constă în reținerea totală — pe un timp determinat — de la orice fel de mâncare și băutură. Iar acest post se ține după libera alegere, după împrejurări și după posibilitatea fiecăruia, dar nicidecum în zilele rânduite de alții sau în anumite răstimpuri ale anului.
Nici Biserica noastră nu osândește postul «negru», dimpotrivă, îl recomandă ca având bune temeiuri biblice. Dar, fiindcă acest post este foarte greu și nu fiecare om îl poate practica — din diferite motive igienice și fizice — Biserica a rânduit ca numai celălalt fel de post, care — de asemenea — are temeiuri biblice să fie obligatoriu pentru fiecare creștin.
Dar cum trebuie ținut postul cel adevărat, după învățătura Bisericii Ortodoxe?
Postul cel adevărat, frate, trebuie să-l ținem nu numai cu trupul ci și cu sufletul. Adică nu numai să mâncăm de post ci și înfrânându-ne de la patimi, ferindu-ne de păcate și ispite. Odată cu înfrânarea de la mâncărurile de dulce, să ne silim a ne curăți nu numai trupul ci și sufletul, petrecând în rugăciune și pocăință. Postul întreg, adevărat și desăvârșit, este așadar nu numai trupesc, ci și sufletesc. Postul adevărat este postul de bucate, împreună cu celelalte fapte bune.
Așa ne învață Biserica în cântările postului mare, zicând: «Să postim post bineplăcut Domnului». Postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăți, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună și de jurământ mincinos (vezi Triod, ed. 1946, p. 39—140). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice: «Postiți? Arătați-mi prin fapte, cum. De vedeți pe sărac, aveți milă de el; un dușman, împăcați-vă cu el; un prieten înconjurat de un nume bun, nu-l invidiați; o femeie, frumoasă, întoarceți capul. Nu numai gura și stomacul să postească ci și ochiul și urechile și picioarele și mâinile și toate mădularele trupului vostru. Mâinile voastre să postească rămânând curate de hrănire și de lăcomie, picioarele nealergând la priveliști urâte și în calea păcătoșilor, ochiul neprivind frumusețile străine, gura trebuie să postească de sudalme și alte vorbiri rușinoase» (Către poporul antiohian, Cuv. 3).
