Despre vorbirea cu cei morți (necromanția sau spiritismul)

Știu că mulți oameni îndurerați de moartea unor ființe dragi au recurs la spiritism și au rămas să practice această vorbire cu morții. De ce Biserica nu permite acest lucru?

Atât în dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și Noului Testament, precum și în învățăturile sfinților părinți avem o mulțime de mărturii temeinice prin care se dovedește că Dumnezeu pedepsește pe cei ce se ocupă cu «necromanția» (vorbirea cu morții). Mântuitorul ne învață că sunt «fericiți cei ce nu au văzut și au crezut». Iar marele apostol Pavel arată că nouă, celor ce am crezut în Hristos, ni se cade a umbla în puterea credinței și nu în a vederii, căci zice: «Umblăm prin credință, iar nu prin vedere». Dar demonii cei iscoditori îi învață pe unii oameni să nu fie mulțumiți cu învățătura Mântuitorului și a apostolilor Săi — de a umbla în puterea și adeverirea credinței celei în Hristos — ci să voiască cu orice preț să vadă cu ochii lor în chip simțit cele ce trebuie a fi lăsate pe seama credinței. Omul care recurge la practicarea necromanției este un vrăjmaș al lui Dumnezeu, care nu ascultă de poruncile Lui, nu se mulțumește cu cele descoperite pe calea credinței și cu cele descoperite nouă de Dumnezeu prin Sfintele Scripturi, ci caută să iscodească asemenea demonilor care îl îndeamnă la lucruri neîngăduite de Dumnezeu. Și astfel, crezând acelor năluciri, el ajunge să se depărteze de Dumnezeu și de învățătura Bisericii lui Hristos.

Unii dintre cei ce au astfel de îndeletniciri — de a chema spiritele morților — aduc ca mărturie exemplul lui Saul care ar fi practicat acest lucru prin chemarea sufletului lui Samuel, la vrăjitoarea din Endor. Dar unii ca aceștia care urmează în răutate pe Saul, să ia seama că de pedeapsa lui Saul se fac vinovați înaintea lui Dumnezeu. Căci tocmai pentru această fărădelege a pierdut Saul și împărăția și viața și a fost osândit de Dumnezeu să cadă în propria sa sabie. Pedeapsa lui Saul pentru nelegiuirea vorbirii cu morții o arată Sfânta Scriptură zicând: «Așa a murit Saul pentru nelegiuirea pe care o făcuse înaintea Domnului, pentru că n-a păzit cuvântul Domnului și pentru că a întrebat și a cercetat o vrăjitoare și nu a cercetat pe Domnul. De aceea a și fost el omorât și domnia lui a fost dată lui David, fiul lui lesei». Așadar, cine vrea să-i urmeze lui Saul în nelegiuirea chemării spiritelor morților, să aștepte de la Dumnezeu urgie și pedeapsă asemenea aceluia.

Dumnezeu a poruncit în Vechiul Testament: «Să nu alergi la cei ce cheamă morții, pe la vrăjitori să nu umblați și să nu vă întinați cu ei». Și iarăși: «Bărbatul sau femeia, de vor chema morți sau de vor vrăji, să moară neapărat; cu pietre să fie uciși, că sângele lor este asupra lor». Chemarea spiritelor morții este «uriciune» înaintea lui Dumnezeu și El nu o permite în poporul Său, socotind-o ca pe una dintre cele mai mari răzvrătiri ale omului împotriva voii Sale.

Noi nu avem nevoie să comunicăm cu morții deoarece Dumnezeu ne-a descoperit tot ce știe El că este de folos și de nevoie mântuirii noastre. De pildă, vorbirea cu morții ne poate da dovada că sufletele morților trăiesc. Dar acest lucru nu este o noutate, de vreme ce îl știm din dumnezeiasca descoperire — și este o chestiune de credință, nefiind nevoie de verificare prin vedere. Revelația dumnezeiască ne oferă toată garanția adevărului, iar a o verifica prin experiențe simțuale înseninează a pune la îndoială adevărurile descoperirii lui Dumnezeu.

Apoi, niciodată nu poate exista o deplină siguranță că în ședințele spiritiste ar fi de față spiritul presupus — adică cel care a fost chemat — deoarece și spiritele rele — demonii — se pot substitui spiritelor bune, după cum ne învață marele apostol Pavel zicând: «Nu este de mirare deoarece însuși satana se preface în înger al luminii». Nu numai Sfântul Pavel ci și Sfântul Ioan Evanghelistul ne atrage atenția să fim cu mare grijă și să nu credem ușor oricărui duh, zicând: «Iubiților, nu dați crezare oricărui duh, ci cercați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu».

Încă și sfinții părinți arată că, chiar în cazul lui Saul cu vrăjitoarea din Endor, nu a fost spiritul lui Samuel cel ce se arătase, ci un spirit diavolesc care s-a dat drept spiritul lui Samuel. Așa, de pildă, Sfântul Grigorie de Nyssa zice: «Spiritul era atât de urât încât vrăjitoarea s-a îngrozit de el». Negreșit, ar fi fost cu neputință să fi fost al lui Samuel, căci — spune același sfânt părinte — la chemarea vrăjitoarei din Endor a venit «cel părut Samuel», iar nu cu adevărat proorocul Samuel așa cum arată (cu acoperire) Scriptura, deoarece acest fel de vorbire este folosit și cu alte prilejuri în Sfânta Scriptură. Spre exemplu, diavolul le-a spus protopărinților că dacă vor mânca din pomul oprit, li se vor deschide ochii și vor fi ca «niște dumnezei». Dar, după ce au mâncat, au văzut prăpastia în care au căzut și s-au ascuns. Atunci Dumnezeu, după greșeala lor, a zis: «Iată, Adam s-a făcut ca Unul din Noi». Iar dumnezeiescul părinte Maxim, comentând aceste cuvinte, spune: Dumnezeu întrebuințează în chip ironic și osânditor pluralul: «S-a făcut ca Unul din Noi», care corespunde cu ideea despre Dumnezeu sădită în Adam de amăgirea șarpelui, ca să mustre pe omul care a ascultat de diavolul. Și ca să nu-și închipuie cineva că felul de vorbire laconică e străin obiceiului Scripturii, să asculte cum vorbește Scriptura în numele lui Dumnezeu către Israel: «Dacă veți umbla împotriva Mea cu viclenie și Eu voi umbla împotriva voastră cu viclenie». Întru nimic nu se deosebește viclenia de ironie». Deci, Dumnezeu îi grăiește lui Adam potrivit cu ideile despre dumnezeire pe care le învățase acela de la diavol. Scriptura oferă multe exemple când cel ce iubește minciuna e predat ei spre pierzare, ca să cunoască prin experiență că din ascultarea și răutatea sa a îmbrățișat moartea în loc de viață, minciuna în locul adevărului, răul în locul binelui. Adam, în loc să se facă dumnezeu, cum își închipuise el, a căzut din darul lui Dumnezeu.

Tot astfel Saul, în loc să vorbească cu Samuel, cum își închipuia el, a vorbit cu «cel părut Samuel», adică cu diavolul, care l-a înșelat, luând chipul lui Samuel. Acest părut Samuel i-a spus lui Saul: «Mâine tu și fiii tăi veți fi cu mine». Și oare cum i-ar fi spus aceste cuvinte el, care auzise împotriva lui Saul cuvintele lui Dumnezeu: «...l-am lepădat, ca să nu mai fie rege peste Israel» și când însuși Samuel îi spusese lui Saul: «Nu mă voi întoarce cu tine, pentru că ai lepădat cuvântul Domnului și Domnul te-a lepădat pe tine, ca să nu mai fii rege peste Israel»? Cuvintele aspre cu care Scriptura mustră fărădelegea lui Saul: «Așa a murit Saul pentru nelegiuirea sa... pentru că a întrebat și a cercetat o vrăjitoare și nu a cercetat pe Domnul» concordă întru totul cu tâlcuirea acestor sfinți și dumnezeiești părinți ai Bisericii Iui Hristos.

Tocmai datorită primejdiei înșelării prin vedenii și vise, unii din sfinții părinți nu primeau nici un fel de arătare decât după o foarte atentă verificare. Iar Sfântul Ioan Scărarul spune că «cel ce tuturor vederilor și viselor nu crede este filosof duhovnicesc», în timp ce «dracii slavei deșarte și ai mândriei pe cei slabi de minte în vedenii și visuri îi fac prooroci».

Spiritiștii spun că Sfânta Scriptură amintește de câteva apariții ale unor oameni morți sau ale unor îngeri. Ea ar confirma astfel putința noastră de a comunica direct cu morții, de unde rezultă că necromanția nu este străină creștinismului și mai ales nu este ceva anticreștin.

Într-adevăr, în Sfânta Scriptură ni se spune că la Schimbarea la Față a Mântuitorului s-au arătat Moise și Ilie iar după învierea Mântuitorului s-au arătat mai mulți morți din morminte. Ea confirmă, de asemenea, apariția unor îngeri ca de pildă la vestirea nașterii Sfântului Ioan Botezătorul și a Nașterii Mântuitorului, la suferințele din Grădina Ghetsimani, la învierea Domnului, precum și intervenția lor spre folosul și slujba unor drepți și sfinți ai Vechiului și Noului Testament; ei au comunicat cu oamenii față către față, iar alteori în vis. Dar aceste apariții nu s-au făcut la voia și la chemarea oamenilor, ci la porunca lui Dumnezeu. Ele confirmă nemurirea sufletelor și putința lor de a li se arăta oamenilor în mod excepțional — printr-o îngăduință sau printr-o misiune primită de la Dumnezeu — însă nu confirmă dreptul omului de a căuta comunicarea cu morții.

În Testamentul Vechi s-a practicat necromanția, dovadă fiind cazul lui Saul cu necromanta din Endor ș.a. În Biserica creștină, de asemenea, se practică ceea ce se numește invocarea sfinților și a îngerilor care în fond nu este decât o invocare a sufletelor bune sau o vorbire cu morții în scopul chemării lor în ajutorul celor vii într-un fel oarecare. În virtutea acestor fapte, se afirmă că spiritismul reprezintă o doctrină biblică, recunoscută chiar în practica Bisericii.

Adevărul despre Saul și necromanta din Endor a fost lămurit prin cele spuse mai sus. În ce privește invocarea sfinților și a îngerilor, nu este nicidecum același lucru cu necromanția. Noi, invocându-i pe sfinții și îngerii lui Dumnezeu, nu avem nici intenția și nici pretenția de a vorbi cu ei în chip simțit, de a-i vedea aievea sau de a le auzi vocea și de a le cere prezența spre a ne descoperi anumite taine care sunt menite de la Dumnezeu să rămână ascunse omului. Noi vorbim cu sfinții și cu îngerii în sfânta rugăciune numai prin privirea cea nevăzută a minții și prin credință, fără să avem pretenția de a-i vedea sau de a-i auzi în chip simțit. Deci, lucrarea noastră în invocarea lor este nevăzută și numai prin credință, căci după învățătura marelui apostol Pavel, «umblăm prin credință, nu prin vedere».

Necromanții au scopul și intenția de a chema spiritele morților (eu cred că în fapt, sunt ale demonilor care li se arată în chipul celor morți), spre a li se descoperi prin ei și anumite taine în legătură cu viitorul celor morți și alte curiozități nepermise în legea lui Dumnezeu. Auzi ce spune Sfânta Scriptură: «Nu se cuvine oare poporului să alerge la Dumnezeul său? Să întrebe, oare, pe morți pentru soarta celor vii? Întrebați legea și descoperirea». Iar când bogatul nemilostiv ruga pe Avraam să trimită pe Lazăr în casa tatălui său ca să comunice starea în care se afla el și să-i aplece astfel prin pocăință pe frații săi, Avraam le-a răspuns că celor vii le este de ajuns descoperirea Legii («Moise și Proorocii») și deci nu au trebuință de mai mult. Și cu adevărat, prin descoperirea dumnezeiască ce ni s-a făcut prin Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, noi avem tot ce ne trebuie de știut spre mântuire și nu avem nevoie să-i întrebăm pe morți — mai bine zis pe demoni — spre folosul mântuirii noastre.

Când Dumnezeu ne trimite prooroci și nu ne descoperă direct, înseamnă că El nu voiește să ne facă alte descoperiri, știind că nu ne sunt de folos. Iar când un «descoperitor» nu este de la Dumnezeu negreșit că este de la diavolul, întocmai ca proorocii mincinoși amintiți în Sfânta Scriptură, care nu sunt trimiși de Dumnezeu; aceștia vestesc vedenii mincinoase, proorocii deșarte și închipuiri ale inimilor. Și, chiar de ar spune și adevărul, unii ca aceștia nu trebuie crezuți, căci nu-l spun cu scopul de a ne folosi ci cu viclenie, voind a ne duce la înșelare. Vezi de pildă pe roaba cea cu duh pitonicesc, din Filipi: cu toate că cele spuse de ea erau adevărate, marele apostol a adus-o la tăcere, scoțând duhul cel pitonicesc din ea.

După cum s-a arătat mai sus, prin invocarea sfinților și a îngerilor în rugăciunile noastre către ei noi nu avem intenția și nici curiozitatea de a-i vedea sau de a-i auzi în chip simțit, așa cum fac vrăjitorii spiritiști la chemarea spiritelor, care li se arată și vorbesc cu ei și pe care unii spun că le-au și fotografiat. Noi, la invocarea sfinților sau a îngerilor, cerem prin ei de la Dumnezeu cele ce va voi El să ne dea spre folosul nostru, pe când vrăjitorii spiritiști cer de la demonii care li se arată în chipul spiritelor morților, cele ce voiesc ei, din curiozitate.

Noi nu trebuie niciodată să ne rugăm sfinților sau îngerilor sau chiar lui Dumnezeu însuși, cu scopul de a-L vedea sau de a vedea pe vreun sfânt sau înger la vremea rugăciunii noastre și de a vorbi cu el în chip simțit sau auzit, căci acest gând este o nebunie sau o mândrie diavolească, ce duce adeseori — după dumnezeieștii părinți — la ieșirea din minți.

Iar dacă, prin îngăduința și porunca lui Dumnezeu, vreunul din sfinți sau îngeri ar voi să ni se arate în chip simțit, noi, pentru aceasta, nu avem păcat, deoarece nu am dorit noi acest lucru și nici nu l-am cerut. Dar, chiar și în aceste cazuri, este nevoie să fim cu mare atenție și să ne îmbrăcăm cu toată smerenia, cu cunoștința de sine și cu frica de Dumnezeu, ca nu cumva ceea ce se arată să fie nălucire de diavol, căci știm că și satana se preface în înger de lumină și slujitor al dreptății. Ba, chiar de ar fi vedenie de la Dumnezeu și adevărată, e mult mai bine să nu o primim, căci Dumnezeu nu Se supără pe noi când facem lucrările smereniei, știind El că noi prin aceasta ne păzim să nu luăm lupul drept păstor. Iar a dori noi să chemăm pe sfinți și pe îngeri spre a vorbi cu ei, a-i vedea și a-i fotografia — cum încearcă vrăjitorii spiritiști — acest lucru este cea mai mare nebunie și înșelătorie drăcească, care depărtează pe om de la Dumnezeu. Noi nu avem nevoie să vedem pe sfinți și pe îngeri în vremea sfintelor rugăciuni ci să ne rugăm numai prin credință și privirea cea nevăzută a minții, fără nici o imaginație. Căci legea cea mai de seamă a rugăciunii este «a nu ne închipui nimic»; iar Sfântul Nil Ascetul spune: «Fericită este mintea aceea care a ajuns a se închina fără de formă lui Dumnezeu».

Spiritiștii afirmă că și reîncarnarea este admisă după învățătura Sfintei Scripturi, care amintește cazul reîncarnării lui Ilie în persoana lui Ioan Botezătorul. Căci a grăit îngerul către Ioan: «Și va merge înaintea Lui cu duhul și puterea lui Ilie». Iar Mântuitorul a zis, de asemenea, despre Ioan: «El este Ilie, cel ce va să vie», adică acela despre care vi s-a descoperit în profeți că trebuie să se reîncarneze. Altădată, ucenicii L-au întrebat pe Domnul: «Pentru ce dar zic cărturarii că trebuie să vie mai întâi Ilie? Iar El răspunzând a zis: Ilie într-adevăr va veni și va așeza la loc toate. Eu însă vă spun vouă că Ilie a și venit, dar ei nu l-au cunoscut ci au făcut cu el câte au voit...». Și Scriptura zice mai departe: «Atunci au înțeles ucenicii că Iisus le-a vorbit despre Ioan Botezătorul». Deci Ioan Botezătorul este Ilie reîncarnat sau născut din nou pe pământ. De altfel, Iisus Hristos ar fi învățat că există «nașteri din nou» — adică reîncarnări. Care este adevărul?

Proorocul Maleahi a proorocit, într-adevăr, reapariția lui Ilie, dar această reapariție nu se întâmpla înainte de nașterea lui Mesia, ci va fi «înainte de a veni ziua Domnului cea mare și înfricoșată», iar aceasta însemnează înaintea judecății de apoi, adică în pragul sfârșitului lumii.

Din cuvintele îngerului care arată că Ioan va merge înaintea Lui cu duhul și puterea lui Ilie «reîncarnat», trebuie să înțelegem numai că el va fi la fel cu Ilie în ceea ce privește misiunea de a predica pocăința, apoi în ceea ce privește râvna, activitatea, traiul, îmbrăcămintea etc..

Cuvintele Mântuitorului s-ar părea că într-adevăr confirmă reîncarnarea lui Ilie în persoana lui Ioan și că această reîncarnare trebuia așteptată atunci, iar nu la sfârșitul lumii. Totuși, pe baza spiritului învățăturii Mântuitorului, Ioan Botezătorul nu poate fi identificat cu Ilie reîncarnat, ci numai asemănător cu el. Dovadă luminată și strălucită despre aceasta este faptul că, la întrebarea iudeilor din Ierusalim, adresată lui Ioan prin mijlocirea preoților și a leviților, dacă este sau nu Ilie, acesta le-a răspuns categoric «Nu sunt». Este exclus ca Ioan să fi contrazis pe Mântuitorul, renegându-și identitatea lui Ilie. Dacă Ilie s-ar fi reîncarnat în persoana lui Ioan Botezătorul, cum ar fi putut el să apară împreună cu Moise pe Tabor la Schimbarea la față a Domnului?

«Nașterea din nou» despre care vorbește Mântuitorul nu este reîncarnare, ci naștere spirituală «de sus» prin «apă și duh», adică prin botezul creștin. Textul însuși exclude înțelesul unei nașteri din nou în trup, subliniind că nu este vorba — cum greșit înțelesese și Nicodim — de o a doua naștere, naturală, trupească.

Dar nici mintea chibzuită nu admite posibilitatea identificării lui Ilie reîncarnat și nici măcar după doctrina spiritistă, conform căreia reîncarnarea se face în Scopul purificării și perfecționării, căci Ilie n-a avut nevoie de purificare și perfecționare. Și după învățătura creștină există reîncarnare, dar una singură, la sfârșitul lumii când va fi învierea tuturor și când trupul material va fi transfigurat spre a fi adaptat vieții veșnice.

În legătură cu aceasta, am mai găsit în Biblie un text dificil, cu ocazia vindecării orbului din naștere de la lacul Siloam, când apostolii au întrebat ce greșeli ispășește acest om prin pedeapsa lipsirii de vedere, greșeli proprii sau greșeli ale părinților. De aici ar rezulta că orbul putea să ispășească, eventual, păcatele sale dintr-o viață anterioară. Cel puțin, așa afirmă unii spiritiști.

Una este reîncarnarea și cu totul altceva este ispășirea unor păcate proprii sau ale părinților. De altfel, în cazul de mai sus nu este vorba de o ispășire — cum în chip greșit au bănuit apostolii — căci Mântuitorul a înlăturat această părere greșită, arătând că acel orb nu ispășește nimic, ci este orb numai ca prin el să se arate lucrările lui Dumnezeu, adică spre a-Și putea manifesta prin el puterea Sa vindecătoare. În învățătura Mântuitorului nu există nicăieri pedeapsa unei dreptăți răzbunătoare încă în viața aceasta, ci El învață că aici există numai îndreptare și iertare. Ispășirea se face uneori și în viața de aici, dar adevărata ispășire se face abia după Judecata de apoi, când însă se va face nu pentru «purificare», ci ca răsplată. Răscumpărarea a făcut-o numai Mântuitorul, pentru toți oamenii, și nimeni nu și-o poate face singur, în nici un chip.

Toate celelalte învățături spiritiste sunt tot atât de anticreștine ca și cele înfățișate mai sus, fiind demascate de învățătura Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, care ne învață:

• Sufletele sunt create direct de Dumnezeu.

• Despre preexistența sufletelor, după învățătura creștină nu poate fi vorba.

• Trupurile sunt create de Dumnezeu, nu de îngeri.

• Despre «perispirit» («învelișul spiritual»), Sfânta Scriptură nu face nici o amintire și nici Sfânta Tradiție.

• Locul de pedeapsă este iadul, a cărui existență este în chip stăruitor confirmată de cuvântul Revelației.

• Demonii nu ne pot mântui.

• Nu există decât o singură înviere și reîncorporare, cea de la sfârșitul lumii.

Nu poate niciodată cineva dintre oameni să oblige un suflet să vină din rai sau din iad la chemarea sa, precum cred rătăciții spiritiști. Cum s-ar putea face una ca aceasta când noi știm prea bine că sufletele drepților sunt în mâna lui Dumnezeu? Mai știm că între noi cei vii și cei morți, «prăpastie mare s-a întărit» ca nimeni de acolo să nu poată trece la noi. Oare poate cineva din oameni să ia un suflet din mâna lui Dumnezeu fără de voia Lui și să-l cheme spre a veni unde voiește el? Oare poate cineva să treacă peste prăpastia aceea netrecută — arătată nouă în Sfânta Evanghelie — și să aducă prin chemarea lui vreun suflet de acolo, pe pământ? Și încă, folosindu-se de un mijloc care este «uriciune» înaintea lui Dumnezeu.

Dar poate că va zice cineva că, într-adevăr, sufletele drepților sunt în mâna lui Dumnezeu dar că spiritiștii în ședințele lor nu cheamă sufletele celor drepți, ci pe ale celor păcătoși, care nu sunt în mâna lui Dumnezeu, ci în iad și în împărăția morții.

Dar oare, sufletele celor răi și păcătoși sunt lăsate în afara supravegherii lui Dumnezeu? Auzi ce zice Domnul în descoperirea Sfântului Evanghelist Ioan în această privință: «Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă și Cel ce sunt viu. Am fost mort, și iată, sunt viu în vecii vecilor, și am cheile morții și ale iadului».

Deci, așa cum sufletele drepților sunt în mâna lui Dumnezeu, așa și ale celor păcătoși, din iad și din împărăția morții sunt sub cheia puterii celei negrăite și nemărginite a lui Dumnezeu și nu sunt lăsate la dispoziția unor spiritiști care să le cheme când voiesc și să le slujească lor la lucrurile cele neîngăduite de Dumnezeu. Dacă prin «medium»-urile lor apar spiritele pe care ei le cheamă, acelea nu sunt spiritele rudeniilor sau ale prietenilor lor ci sunt duhurile necurate ale întunericului, care până la judecata de apoi sunt lăsate libere să ispitească pe oameni și a căror locuință — după mărturia Sfintei Scripturi — este în văzduh și împotriva cărora se luptă fiecare creștin cu armele lui Dumnezeu.

Dar se poate vorbi despre o doctrină a spiritiștilor?

Doctrina spiritiștilor este foarte variată, după mărturiile sectanților și ale șefilor spiritiști. În general:

a) tăgăduiesc dogma Sfintei Treimi și o înlocuiesc cu un dumnezeu suprem și cu alți dumnezei solari, ca fii, sau ca alți zei planetari, asemănați cu Sfântul Duh, toți organizați în ierarhii;

b) unii consideră că Dumnezeu nu este creatorul lumii, ci numai organizatorul ei (demiurg);

c) ei spun că Iisus este spirit superior și dumnezeul nostru solar, care îndrumă pe om, dar nu-l mântuiește. Adevărata revelație se face prin spiritele care se arată oamenilor prin medium-uri;

d) cred că omul este alcătuit din trup, perispirit și spirit; că sufletul omului are perispirit, se poate lăsa văzut și poate comunica cu cei vii când ei sunt vrednici și cred;

e) spun că mântuirea se capătă prin evoluția spre bine și reîncarnare sau metempsihoză. Spiritiștii admit un dumnezeu nemărginit având sub el alți dumnezei mai mici, care stăpânesc anumite planete și regiuni ale cerului, ajutați de îngeri. Universul este populat de spirite planetare, animale și raționale. Trupul omului se nimicește, dar perispiritul și spiritul sunt veșnice. Oamenii buni au în ei spirite bune, iar cei răi se reîncarnează până ce se fac buni ș.a.m.d..