Despre taina preoției

Preoția este cu adevărat o Taină? Sunt unii creștini care nu cred lucrul acesta.

Ascultă cuvântul Mântuitorului: «Adevărat grăiesc vouă: oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer». Iar Pavel scrie lui Timotei: «...îți amintesc să aprinzi... harul lui Dumnezeu, cel ce este în tine prin punerea mâinilor mele».

Preoția este cu adevărat o Taină în care, prin punerea mâinilor arhiereilor și prin rugăciune, se împărtășește persoanei anume pregătite harul care dă puterea de a învăța cuvântul lui Dumnezeu, a săvârși Sfintele Taine și a conduce pe credincioși la mântuire.

În vechime, numărul funcțiilor preoțești era șapte: 1. portarii și următorii lor; 2. jurătorii; 3. citeții; 4. ipodiaconii; 5. diaconii; 6. preoții; 7. episcopii. Despre aceste funcții și rânduieli bisericești din vechime amintește și canonul X din Antiohia, precum și canonul IV al Sinodului al IV-lea Ecumenic ș.a.

În Sfânta Scriptură sunt pomenite trei trepte ale preoției: episcopii, preoții și diaconii Oricare alte grade ierarhice nu sunt trepte harice, ci doar distincții, grade administrative sau numai onorifice. Ele nu sunt rânduială dumnezeiască ci omenească și sunt acordate de episcopi, tot prin rugăciuni și punerea mâinilor, dar nu prin Taina «hirotoniei» ci prin ierurgia «hirotesiei». Astfel de grade onorifice sau administrative există în fiecare treaptă a preoției, ca de exemplu: la treapta de episcop există: arhiepiscop, mitropolit, mitropolit primat, patriarh; la treapta de preot: sachelar, protoiereu, iconom, iconom stavrofor (purtător de cruce); la treapta diaconiei: arhidiacon sau protodiacon.

Trebuie ținut în seamă că în Biserică sunt două feluri de membri, deosebiți între ei: preoții (sau păstorii) și credincioșii (sau turma). În Biserică, nu oricine dintre credincioși poate fi preot ci numai cei care sunt chemați de Dumnezeu și cărora li s-a împărtășit darul preoției prin Sfânta Taină numită «punerea mâinilor preoției» sau «hirotonia». Iar această Taină se administrează numai celor chemați care au calitățile cerute de Sfânta Scriptură.

Există în Sfânta Scriptură o seamă de texte care se referă la o preoție generală, ca de exemplu: «Și voi înșivă, ca pietre vii, să fiți zidiți casă duhovnicească, spre preoția sfântă, ca să aduceți jertfe duhovnicești, plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos». «Și l-ai făcut Dumnezeului nostru împărăție și preoți și vor împărăți pe pământ». Și iarăși: «Fericit și sfânt este cel ce are parte de învierea celui dintâi. Peste aceștia moartea cea de a doua oară nu are putere, ci vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos și vor împărăți cu El mii de ani»; sau: «Iar voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiți în lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată»; sau: «Și acum de veți asculta cuvântul Meu și veți păzi legământul Meu, veți fi Mie popor ales din toate neamurile, că al Meu este tot pământul. Îmi veți fi Mie preoție împărătească și neam sfânt...». Și iarăși: «Iar voi veți fi numiți preoți ai Domnului, slujitori ai Dumnezeului nostru». Cum trebuie ele înțelese față de ceea ce noi ortodocșii numim preoție ca Taină?

Pentru a putea răspunde cât mai complet, este nevoie ca mai întâi să cercetăm istoria din vechime și apoi să stăruim asupra Noului Testament. Deși Dumnezeu, prin Moise a zis către poporul israelit că acesta îi va fi preoție împărătească dacă va păzi așezământul încheiat cu El, totuși, încă în Vechiul Testament chiar Dumnezeu însuși a instituit și preoția ca funcție specială. Se înțelege clar că preoția generală de care ai amintit în textele de mai sus — prin care tot poporul este numit preoție împărătească și neam sfânt — nu era tot una cu această preoție instituită de Dumnezeu ca o preoție conducătoare, aleasă de El numai din neamul lui Aaron. Această preoție conducătoare a poporului a ținut de genealogia lui Aaron până la venirea lui Hristos. Această preoție avea chemarea de la Dumnezeu și era rânduită printr-o anumită slujbă de sfințire și o ceremonie religioasă, după cum mărturisește Sfânta Scriptură în această privință: «Să aduci pe Aaron și pe fiii săi la ușa cortului mărturiei... și să-l ungi și să-l sfințești, ca să-Mi fie preot; și să aduci și pe fiii lui... și să-i ungi, cum ai uns pe tatăl lor, ca să-Mi fie Mie preoți. Și această ungere îi va sfinți preoți pentru totdeauna în neamul lor». Deci, prin ungere și sfințire, Aaron a fost consacrat mare preot, iar fiii lui, preoți. De asemenea, ca ajutoare ale preoților la serviciul divin — după porunca lui Dumnezeu — s-au consfințit leviții.

Îndeplinirea unor anumite ierurgii cădea numai în seama acestei ierarhii instituite de Dumnezeu. Astfel, regele Osia, îndrăznind să săvârșească acte pe care nu le puteau face decât preoții, a fost lovit de Dumnezeu cu lepră. Pe Core, pe Datan și pe Gabiron, care s-au ridicat împotriva acestei ierarhii bisericești puse de Dumnezeu, i-a înghițit pământul de vii. Pe împăratul Saul l-a lepădat Dumnezeu de la împărăție ca pe un nebun și a murit străpuns de sabia lui, pentru că a adus jertfă lui Dumnezeu în locul preotului.

Prin urmare, se vede lămurit că un lucru se înțelege prin preoție generală, prin care Sfânta Scriptură înțelege tot poporul, numindu-l «preoție împărătească și neam sfânt», și cu totul altceva a fost preoția cea instituită de Dumnezeu din neamul lui Aaron, pe care, cu porunca lui Dumnezeu, Moise a împărțit-o în trei trepte: arhierească, preoțească și levitică. Dar tot Dumnezeu însuși a fost Acela care — în vremile profetice, cu șapte sute de ani înainte de Hristos — a arătat că va veni vremea când El își va alege preoții nu numai din seminția lui Levi și din urmașii Iui Aaron, ci în general dintre credincioși: «...iată, vin să strâng la un loc toate popoarele și limbile. Ele vor veni și vor vedea slava Mea și le voi da un semn (Sfânta Cruce). Și pe cei scăpați cu viață îi voi trimite către popoare... și ei (sfinții apostoli) vor vesti neamurilor slava Mea și din toate neamurile vor aduce pe frații voștri prinos Domnului... în sfânta cetate a Ierusalimului... Și din ei vor lua preoți și leviți, zice Domnul».

Să vedem acum în ce fel a fost instituirea și așezarea de către Mântuitorul a preoției Noului Testament și cu ce puteri a înzestrat El această preoție nouă și desăvârșită, care este după rânduiala lui Melchisedec, fiindcă slujește lui Dumnezeu cu pâine și cu vin.

Hristos, fiind sfârșitul Legii și venind în lume, a așezat mai întâi noua preoție, pentru că odată schimbată preoția, numaidecât trebuie să aibă loc și schimbarea Legii. Deci, întâi s-a rânduit preoția și apoi Legea. Dar iată cum a instituit și a așezat Hristos ierarhia preoției Legii Domnului (Noului Testament). El Și-a ales din mulțimea uceniciilor mai întâi doisprezece, pe care i-a numit apostoli și apoi alți șaptezeci de ucenici. Mai târziu apostolii au așezat în Biserică și șapte diaconi. Pe cei doisprezece apostoli Mântuitorul i-a învățat cum să boteze, iar ei botezau poporul chiar în timpul când Domnul propovăduia Evanghelia, căci se spune: «Deși Iisus nu boteza El însuși, ci ucenicii Lui». Pe acești doisprezece apostoli i-a învățat cum să ungă pe bolnavi cu untdelemn și să scoată demonii din oameni. Pe acești doisprezece apostoli i-a învățat cum să se roage și să facă frângerea pâinii — Liturghia de astăzi. Apostolilor, după înviere, timp de patruzeci de zile li S-a arătat adeseori și i-a învățat cele pentru împărăția lui Dumnezeu. Peste cei doisprezece apostoli, în ziua dintâi a săptămânii (Duminica) la cincizeci de zile după înviere (Cincizecime) S-a pogorât Duhul Sfânt în chip de limbi de foc, îmbrăcându-i cu putere de sus, spre a propovădui Evanghelia lui Hristos. Pe cei doisprezece apostoli i-a trimis după înviere să facă ucenici din toate neamurile, să-i boteze în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh și să-i învețe să păzească cele ce le-a poruncit. După pogorârea Duhului Sfânt, înmulțindu-se numărul creștinilor, sfinții apostoli — din îndemnul Duhului Sfânt — au rânduit, prin rugăciune către Dumnezeu și prin punerea mâinilor pe capul celor aleși — hirotonie — darul diaconiei, al preoției și al episcopiei (arhieria), ei mai numindu-se prezbiteri sau bătrâni. Episcopilor hirotoniți li s-a poruncit să hirotonească dintre creștini pe unii diaconi și preoți, iar pe alții la treapta episcopatului. Pe acești episcopi și preoți îi numește Dumnezeu și «slujitori» și «iconomi» (ispravnici) «ai Tainelor lui Dumnezeu», robi puși peste alți robi. Acești apostoli, numiți episcopi și preoți, sunt lucrătorii cărora le-a încredințat Domnul via — lumea creștină — să o lucreze, în locul celor din Lumea Veche. Acești episcopi și preoți sunt slugile ce pregătesc masa și amestecă vinul și cheamă lumea la mântuire. Aceștia se mai numesc și părinți și învățători. De aceștia au creștinii poruncă să asculte și să facă cele ce îi învață, căci aceștia vor da socoteală pentru sufletele lor. Pe acești episcopi și preoți îi numește Domnul Hristos «sarea pământului». Acestora le-a dat Hristos-Dumnezeu puterea de a ierta păcatele celor ce vor mântuirea sufletelor. Aceștia au cheile împărăției cerurilor și puterea să încuie și să descuie, să lege și să dezlege. Acestora le este dat să cunoască tainele împărăției cerurilor. Despre acești episcopi și preoți s-a proorocit că vor fi preoți ai lui Dumnezeu, îmbrăcați cu mântuire. Cu aceștia S-a făgăduit Domnul Hristos a fi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.

Înțeleg. Cum poate fi înțeles însă textul din I Petru, 2, 5, referitor la o preoție universală, menită să aducă «jertfe duhovnicești»? Nu anulează textul acesta principiul preoției ierarhice?

Nu-l anulează nicidecum. Jertfele duhovnicești pe care le poate aduce fiecare creștin sunt deosebite — după cum se vede din Sfânta Scriptură — constând în dispoziția sufletului către pocăință, în părerea de rău pentru păcate: «Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi»; în laudă și rugăciune; în milă: «milă voiesc, iar nu jertfă»; de asemenea, «facerea de bine și dărnicia nu le uitați, căci jertfe ca acestea sunt bineplăcute lui Dumnezeu». Ele mai constau în aducerea de voie bună a trupurilor noastre ca jertfă: «Rogu-vă dar pe voi, fraților,... să înfățișați trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească»; jertfele cer ca creștinii să nu-și facă din mădularele lor arme ale nedreptății și ale păcatului, ci să se înfățișeze pe ei înaintea lui Dumnezeu ca vii, sculați din morți, iar mădularele lor să fie arme ale dreptății înaintea lui Dumnezeu. În sfârșit, jertfa supremă creștină sau adevărata ardere-de-tot este mucenicia pentru credința cea în Hristos, despre care Apostolul a scris lui Timotei; «Că eu, iată, eu de acum mă jertfesc...». Astfel de jertfe duhovnicești, sfinte, se pot aduce lui Dumnezeu în Biserica lui Hristos, căci zice Apostolul: «Și de se va lupta cineva... nu se încununează dacă nu se va lupta după lege».

Aceste jertfe duhovnicești însă nu pot înlocui darurile harului dumnezeiesc, primite de credincioși în Tainele săvârșite de păstori, fără de care Taine — cum este, de pildă, Taina botezului sau a împărtășaniei — după cuvântul lui Dumnezeu, nimeni nu poate moșteni viața de veci.

Despre cei ce săvârșesc slujba preoțească și predică, se spune că nu trebuie să fie oameni învățați pentru că nici apostolii n-au fost învățați la școli înalte. Mântuitorul a spus chiar că Dumnezeu ascunde celor învățați și știutori tainele cerurilor și le descoperă numai «pruncilor». Sfântul apostol Pavel citează cuvintele lui Dumnezeu: «Pierde-se-va înțelepciunea înțelepților și istețimea celor isteți se va nimici», apoi adaugă: «Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înțelepciunea lumii?». Unui predicator Dumnezeu îi descoperă ceea ce trebuie să știe și el nu ar avea, deci, trebuință de știință (învățătură) omenească și de școli înalte.

Într-adevăr, apostolii n-au fost oameni învățați în școli, ba chiar dintre cei mai simpli și neștiutori pescari galileeni. Dar Dumnezeu le-a descoperit lor — fie direct, prin gura Mântuitorului, fie prin inspirație de la Duhul Sfânt — învățătura sfântă și adevărurile de credință, dându-le priceperea necesară. Deci ei nu aveau nevoie de școală și de învățătură omenească. Nu tot așa stau lucrurile cu ceilalți oameni, adică cu credincioșii de rând. Mântuitorul a zis către apostoli; «Vouă vi s-a dat să cunoașteți tainele împărăției cerurilor, pe când acelora nu li s-a dat». Ar fi de neînțeles ca prin textele de mai sus, citate de dumneata, să fie osândită adevărata știință și înțelepciune, când știm de pildă, că Apostolul Neamurilor a fost un om cu școală înaltă, după cum el însuși ne mărturisește și cum rezultă din scrierile sale care vădesc un autor cultivat, cu un stil superior, cu cunoștințe temeinice, având o logică și o dialectică de fier. Cu toate acestea, a fost chemat la apostolat chiar de Mântuitorul și cine nu știe cât de mare folos ne este nouă — celor de azi — știința și înțelepciunea lui? Deci, cum ar fi putut să osândească chiar el însuși știința cea adevărată, pe care o avea și el? Sutașul Cornelie, Iosif din Arimateea, Nicodim ș.a. sunt cazuri care arată luminat că știința cea adevărată nu este osândită și nici măcar disprețuită. Însă există «știință» și «înțelepciune» care depărtează pe om de la Dumnezeu; numai acestea sunt osândite, nu adevărata știință și învățătură — mai ales teologia — care ne învață cunoștința amănunțită a Sfintei Scripturi și a lui Dumnezeu. Însuși Mântuitorul ne-a poruncit să ne îndeletnicim cu această învățătură când a zis: «Cercetați Scripturile, că socotiți că în ele aveți viața veșnică. Și acelea sunt care mărturisesc despre Mine». Dacă este un păcat a învăța, apoi ar însemna un păcat a cerceta și Sfintele Scripturi, prin care învățăm noi cele spre mântuire.

Preoții trebuie să fie fără prihană, nebețivi, blânzi, pașnici etc.. Or, mulți dintre preoții noștri sunt tocmai dimpotrivă, asemenea cu păcătoșii de rând: bețivi, lacomi, zgârciți etc. Merită ei, oare, ascultare și cinstire?

În adevăr, mulți preoți nu sunt așa cum ar trebui să fie și nici noi nu zicem că sunt sfinți. Totuși, nu toți sunt așa de vinovați și de păcătoși cum sunt acuzați îndeobște. Dar cine poate afirma că este sfânt și fără prihană? Numai Dumnezeu știe și cunoaște așezarea fiecărui suflet. De ce să ne facem noi judecători înainte de vreme?. În al doilea rând, trebuie știut că validitatea Tainelor nu depinde de vrednicia preotului, ci de darul Sfântului Duh pe care l-a primit el prin Taina hirotoniei (preoției). Fariseii erau și ei păcătoși, ba chiar dintre cei mai mari, numai că încercau să se ascundă de fața oamenilor. Mântuitorul, ca un adevărat Dumnezeu, văzând cele ascunse ale fariseilor, după dreptate i-a mustrat, dar n-a dat acest drept și oamenilor de rând, cărora le-a zis: «Toate câte vă vor zice vouă (fariseii), faceți-le și păziți-le, dar după faptele lor să nu faceți, că ei zic, dar nu fac». Faceți ce zic ei, dar nu faceți ce fac ei. Acest răspuns poate fi dat și tuturor acelora care învinuiesc pe preoți de imoralitate dar nu vor să vadă bârna din ochii lor.

«În dar ați luat, în dar să dați». Așa le-a spus Mântuitorul apostolilor Săi, când i-a trimis să predice Evanghelia și să vindece pe cei bolnavi prin puterea și darurile minunate cu care i-a înzestrat. Preoții însă nu fac nimic în dar ci iau plată pentru orice slujbă. Nu înseamnă oare că ei calcă porunca Mântuitorului și ca atare, nu pot fi recunoscuți ca trimiși ai Lui?

Preoții nu iau plata aceasta pentru darul pe care îl au sau pe care îl împărtășesc, ci pentru munca lor. «Căci vrednic este lucrătorul de plata sa». Marele apostol Pavel zice în această privință: «Cine slujește vreodată în oaste pe cheltuiala Iui? Cine sădește vie și nu mănâncă din roada ei? Sau cine paște turmă și nu bea din laptele turmei? Nu după om spun eu acestea. Nu și legea zice așa? Căci în legea lui Moise este scris: «să nu legi gura boului care treieră». Oare de boi se îngrijește Dumnezeu? Sau în adevăr pentru noi zice? Căci pentru noi s-a scris: Cel ce ară trebuie să are cu nădejde, și cel ce treieră trebuie să treiere cu nădejdea că la treieriș va avea parte de roade... Au nu știți că cei ce lucrează cele sfinte mănâncă din prinoasele templului și cei ce slujesc altarului au parte de la altar? Tot așa a rânduit și Domnul pentru cei ce propovăduiesc Evanghelia, ca să trăiască din Evanghelie». Iată deci că întreținerea preoților este un drept al acestora, care este în conformitate și cu Testamentul Vechi și cu porunca Mântuitorului.

Preoții n-ar trebui să poarte îmbrăcăminte specială, cum purtau din mândrie fariseii și cărturarii, fapt pentru care Mântuitorul i-a osândit. De asemenea, nu li se cere nicăieri în Biblie să poarte barbă și sa-și lase părul lung așa cum își lasă și azi unii dintre ei. Căci Sfântul Apostol Pavel spune: «Nu vă învață însăși firea că bărbatul dacă își lasă părul lung este de ocară?». De aceea, bănuiesc, se spune că preoții, chiar și prin portul lor se poartă împotriva cuvintelor Domnului își a firii înseși.

Mântuitorul n-a osândit îmbrăcămintea și portul fariseilor și cărturarilor, căci acestea fuseseră rânduite în Testamentul Vechi, ci a osândit trufia acestora, deoarece nu purtau cele prescrise dintr-un sentiment de evlavie, ci numai din mândrie. De altfel, pe atunci încă nu existau preoți ai Testamentului Nou și deci cuvintele de mustrare adresate de către Mântuitorul fariseilor și cărturarilor nu pot fi nicidecum considerate ca adresate preoților Noului Testament.

În ce privește citatul din Sfântul Apostol Pavel, el are de asemenea alt înțeles, referindu-se la preoție. Din el, dar mai ales din context se arată următoarele: capul descoperit — după credința de atunci — simbolizează independența, iar capul acoperit arată supunerea sub stăpânirea cuiva. Bărbatul nu are un stăpân peste el și de aceea el trebuie să-și țină capul descoperit. Femeia, având ca stăpân pe bărbat, nu poate sta (la cultul public) cu capul descoperit. În caz că ar sta astfel, ar dovedi nesupunere, cum făceau numai cele văduve și cele stricate. Prin aceasta ele și-ar necinsti capul — adică pe bărbatul lor — sau s-ar necinsti pe ele însele, arătându-se ca având o purtare ușuratică. Părul lor e o podoabă, dar fiindcă ele au aici de stăpân pe bărbat, nu au voie să-l lase descoperit. Iar faptul că preoții poartă haină lungă și îmbrăcăminte specială se bazează pe argumente și mărturii dintre cele mai trainice; îmbrăcămintea lor este un semn distinctiv și simbolic, amintind haina lungă a Mântuitorului numită «hiton». Iar dacă preoții poartă uneori culioane sau episcopii, mitre, o fac după exemplul preoților din Testamentul Vechi. Ei poartă barbă și păr lung după modelul nazireilor din Testamentul Vechi. Sfântul Apostol Pavel a avut și el asupra sa această făgăduință de nazireu. Câtă vreme țineau această juruință, nazireii nu-și tundeau părul și barba. Preoții Noului Testament au și ei juruință asupră-le, pe care — ca și nazireii Vechiului Testament — o exprimă prin această formă exterioară a părului lung și prin barbă. La Levitic se vede că Dumnezeu poruncește preotului să nu-și radă (tundă) capul și să nu-și reteze barba.

Iată, așadar, pentru ce preoții poartă îmbrăcăminte specială, barbă și părul lung. Așa au purtat proorocii, patriarhii, apostolii și însuși Domnul nostru Iisus Hristos și așa trebuie să poarte și preoții Legii Domnului.

Dar cine are dreptul să săvârșească hirotonia și hirotesia?

Am arătat mai sus, dar fiindcă nu ai înțeles repet: Atât hirotesiile, premergătoare diaconiei cât și hirotoniile se săvârșesc numai de episcopi (arhierei).

Unde se săvârșesc hirotoniile și hirotesiile?

Atât hirotoniile cât și hirotesiile, după sfintele Canoane, se săvârșesc în biserică și anume: «Hirotoniile se săvârșesc în lăuntrul altarului, înaintea Sfintei Mese, iar hirotesiile se fac în fața altarului, pe locul dinaintea ușilor împărătești».

Ce fel de slujbă se face pentru hirotonie și hirotesie?

Hirotonia preotului și a arhiereului se săvârșește în timpul Liturghiei, adică la Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur sau la aceea a Sfântului Vasile cel Mare, adăugându-se un scurt ritual, după caz, în anumite momente. Hirotonia diaconului se poate face și la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite.

Nu pot fi hirotonite mai multe persoane pentru aceeași treaptă la o Liturghie; dar hirotesii se pot face mai multe la una și aceeași Liturghie, adică mai mulți citeți sau ipodiaconi.

Hirotonia diaconului se face după sfințirea Darurilor și anume după ce arhiereul zice ecfonisul: «Și să fie milele Marelui Dumnezeu...». Hirotonia preotului se face înainte de sfințirea Darurilor; iar a arhiereului se face mai înainte și anume după cântarea «Sfinte Dumnezeule».