Statul în concepția biblică

Unele secte cum sunt studenții în Biblie sau russeliștii (următorii lui Carol Russel), apoi o grupare a lor zisă «martorii lui Iehova», adventiștii reformiști, inochentiștii ș.a. susțin că, după învățătura biblică, statul și autoritățile de stat nu trebuie recunoscute, deoarece ele sunt unelte ale lui Antihrist, întocmai cum sunt și organizațiile bisericești; ca atare ele trebuie să dispară iar nu să fie recunoscute și respectate. Autoritățile de stat — zic ei — procedează la fel ca și «instrumentul clerical» în Biserici: susțin deosebirile de clasă și vrăjmășia între oameni și popoare, producând războaie, conflicte economice etc. îmi dau seama că nu poate fi adevărat tot ce susțin ei. Dar care este realitatea și adevărul expus de Biserica noastră?

Învățătura aceasta ei o propagă mai mult prin grai — șoptind-o cu precauție — fără a-i preciza în scris temeiurile biblice, fie de teama de a nu fi urmăriți, fie în scopul de a nu produce ezitări în ceea ce privește recunoașterea lor din partea statului ca asociații libere religioase. Se supun numai de silă sau de frică, unii dintre ei uneori nevenind să depună jurământul la înrolarea în armată și să ia arma, alții refuzând serviciul militar cel puțin sâmbăta (ca și activitatea în această zi, în instituțiile și serviciile de stat), iar alții, neîmpotrivindu-se cu fapta, îndeplinesc totul împotriva convingerii lor încredințați fiind că nu sunt «vinovați» de faptele pe care le săvârșesc sub presiune.

Față de aceste învățături și practici străine literei și spiritului Evangheliei, noi învățăm cu totul altceva, precum urmează:

1. Organizațiile de stat și instituțiile trebuie să fie recunoscute, deoarece autoritățile garantează și realizează ordinea societății. Tot ceea ce este ordine este de la Dumnezeu, căci numai dezordinea și anarhia sunt de la diavolul. Dacă autoritățile de stat garantează ordinea, ele nu pot fi decât de la Dumnezeu, indiferent dacă puterea acestor autorități este deținută de persoane care plac unora și nu plac altora. Iată ce scrie Sfântul Apostol Pavel în timpul când în fruntea imperiului roman se afla Nero, unul din cei mai aprigi prigonitori ai creștinismului: «Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotrivește stăpânirii se împotrivește rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc își vor lua osânda. Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voiești, deci, să nu-ți fie frică de stăpânire? Fă binele și vei avea laudă de la ea. Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu, spre binele tău. Iar dacă faci răul, teme-te, căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoarea lui Dumnezeu și răzbunătoarea mâniei Lui asupra celui ce săvârșește răul. De aceea este nevoie să vă supuneți, nu numai de frica pedepsei, ci și pentru cugetul vostru».

Prin aceste cuvinte clare și firești pentru oricine, apostolul arată că, de vreme ce ordinea este de la Dumnezeu atunci și cei ce o reprezintă, reprezintă ceva dumnezeiesc; nu persoanele în concret, ci autoritatea sau instituția în abstract. Autoritatea poate fi deținută — uneori — de persoane abuzive. Dar oricum ar fi, Dumnezeu nu-i împiedică nici pe abuzivi și nu le ridică libertatea, fiecare urmând a răspunde direct și personal de abuzurile sale, la judecata ce-l așteaptă. Iar dacă unii oameni pot fi răi, nu înseamnă că și ordinea pe care ei o reprezintă prin calitatea lor este rea. Iată pentru ce spune Sfântul Apostol Petru următoarele: «Supuneți-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omenești, fie împăratului, ca înalt stăpânitor, fie dregătorilor, ca unora ce sunt trimiși de el, spre pedepsirea făcătorilor de rele și spre lauda făcătorilor de bine; căci așa este voia lui Dumnezeu, ca voi, prin faptele voastre cele bune, să închideți gura oamenilor fără de cunoștință și fără de minte...».

Apostolii Petru și Pavel trăiau în aceeași vreme și cuvintele lor au înțelesuri identice. Sfântul Pavel spune: instituțiile de stat trebuie respectate ca unele ce reprezintă ordinea, supunerea față de ele fiind «voia lui Dumnezeu», arătându-i lui Tit cum să învețe pe credincioși în privința atitudinii lor față de autoritățile statului: «Adu-le aminte să se supună stăpânirilor și dregătorilor, să asculte, să fie gata la orice lucru bun...». Iar lui Timotei îi scrie mai mult: «Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri, pentru toți oamenii, pentru împărați și pentru toți care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viață pașnică și liniștită... că acesta este lucru bun și primit înaintea lui Dumnezeu». Când Apostolul Petru a scos sabia pentru a lovi pe unul din cei ce veniseră cu oaste romană ca să prindă pe Mântuitorul, a auzit de la El cuvintele: «întoarce sabia ta la locul ei, că toți cei ce scot sabie de sabie vor pieri». Se găseau în fața ostașilor romani și deci, nu era cazul să faci uz de forță împotriva lor. Împotrivirea cu arma în mână ar fi fost socotită ca nesupunere față de stăpânire și ca o vrăjmășie împotriva imperiului și ar fi avut ca urmare uciderea împotrivitorului, conform prescripțiilor dreptului roman. Din cele arătate până aici, rezultă două aspecte, două adevăruri:

a) Datoria noastră de a ne supune autorităților de stat.

b) Dreptul lor de a fi respectate și ascultate în această calitate, ca unele ce «nu în zadar poartă sabie», având dreptul și puterea legiuită de a impune supușilor ascultare și de a pedepsi neascultarea și încălcarea legilor statului.

2. Împreună cu statul și rolul său, în Sfânta Scriptură sunt recunoscute și diferite alte așezăminte prin care se susține cum ar fi de pildă, serviciul militar și impozitul.

În ce privește serviciul militar, nu se cere nicăieri în Scriptură desființarea lui. Când au venit ostașii la Sfântul Ioan Botezătorul, întrebându-I ce să facă, le-a răspuns: «Să nu asupriți pe nimeni, nici să învinuiți pe nedrept și să fiți mulțumiți cu solda voastră». Nu le-a cerut să-și lase slujba de ostași (mercenari) ca să se ocupe cu alta, ci numai să fie corecți, de unde rezultă că serviciul militar corect îndeplinit este admis. Apoi, când un sutaș din Capernaum I-a cerut Mântuitorului să vindece pe sluga sa, Mântuitorul nu i-a condiționat împlinirea cererii de lăsarea slujbei sale ostășești, ci de credința lui. De asemenea este semnificativ și faptul că cel dintâi păgân încreștinat a fost un ostaș: sutașul Cornelie, ofițer în cohorta «Italica», în Cezareea Palestinei, tocmai prin exemplul încreștinării lui arătând Dumnezeu că păgânii sunt chemați la creștinism. Sfânta Scriptură nu are nici un cuvânt împotriva slujbei ostășești, căci de câte ori este vorba de vreun ostaș nu i se face nici un reproș pentru slujba lui, ci numai i se laudă credința — dacă o are — sau cel puțin este sfătuit să fie corect în slujba lui de ostaș, fără a i se adresa vreun cuvânt batjocoritor pentru această calitate.

În ceea ce privește plata impozitului către stat, Mântuitorul S-a pronunțat clar și categoric: «Dați cezarului cele ce sunt ale cezarului...»; un răspuns afirmativ și răspicat adresat celor ce cu gândul de a-L ispiti, I-au pus întrebarea privind legitimitatea plății impozitului către stăpânirea politică păgână (romană) de atunci. Altădată, când I s-a cerut impozitul către templu, i-a zis lui Petru: «Ce ți se pare, Simone? Împărații pământului de la cine iau dări sau bir? De la fiii lor sau de la străini? El I-a zis: De la străini. Iisus i-a zis: Așadar, fiii sunt scutiți». Deci numai fiii împăratului sunt scutiți de impozite nu și ceilalți supuși ai lui.

Iată pentru ce apostolul Pavel îndemna pe credincioșii din Roma să-și achite impozitele către stat fără nici o ezitare: «Dați deci tuturor cele cu care sunteți datori; celui cu dajdia — dajdie; celui cu vama — vamă; celui cu frica — frică; celui cu cinstea — cinste».

3. În Sfânta Scriptură este admis și patriotismul ca sentiment de simpatie și adeziune față de națiunea din care ne tragem și față de patria unde locuim. Însuși Mântuitorul a dat precădere celor de un neam cu El după trup («oile cele pierdute ale casei lui Israel»), față de păgâni și tot El a poruncit apostolilor Săi să propovăduiască la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Apoi a vorbit despre conducătorii de state, fără a arăta că nu ar fi nevoie de ei.

Apostolul Pavel, de asemenea, respectă dreptul oricărui popor la «mărire» și «cinste» înaintea lui Dumnezeu dacă «lucrează binele», iar când a fost maltratat pe nedrept, el a făcut apel la dreptul lui de «cetățean roman» și la judecata împăratului deși împăratul era păgân și deși el însuși mustrase pe cei ce judecaseră înaintea păgânilor. De aici rezultă nu numai importanța statului ca garant al dreptului omului ci și dreptul acestuia de a face uz de calitatea sa de cetățean al statului ca un supus loial. Din această situație se naște un sentiment de demnitate. Când, la primele Rusalii, alături de creștini erau de față în Ierusalim și iudeii din diaspora (împrăștiați printre neamuri) de peste 15 limbi diferite — apostolii, fiind insuflați de Duhul Sfânt, nu i-au învățat să se împotrivească rânduielii din statele lor ci le-au vorbit în limba fiecăruia din ei, respectând prin aceasta dreptul fiecărui popor la specificul său — cum este bunăoară limba — și confirmând că Dumnezeu a lăsat ca toate neamurile să meargă în căile lor. Deci, recunoașterea statelor naționale nu este nicidecum un păcat, împărăția cerurilor nefiind împotriva conducerii pământești a popoarelor. Hotarele ei atotstăpânitoare cuprind toate celelalte guvernăminte și popoare, fără să le desființeze. De la amestecarea limbilor, la Turnul Babel, existența națiunilor grupate în state naționale e ceva firesc. Diversitatea limbilor înseamnă și tradiții diferite la care s-au grupat mai ales cei care simt și vorbesc la fel. Însă adesea, între diferitele popoare păcatul a pus vrăjmășie, ridicând între ele ziduri de ură și venin din cauza șovinismului și naționalismului exagerat, denaturat și abuziv, naționalismul exclusivist.

În creștinism însă, s-au auzit cuvinte ca acestea: «Nu mai este iudeu, nici elin, nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți sunteți una întru Hristos Iisus». Aici nu mai încape elin sau iudeu, tăiere împrejur și netăiere împrejur, barbar, scit, rob, slobod, ci toate și întru toate e Hristos. Dar prin aceasta nu se înțelege că s-ar desființa popoarele, ci numai că ele sunt datoare a se înfrăți și a trăi cu dragoste și în colaborare frățească, spre binele lor și spre slava lui Dumnezeu, Care iubește toate neamurile deopotrivă.

4. Dacă în Sfânta Scriptură serviciul militar este admis, atunci e de la sine înțeles că e admis și războiul de apărare. Tocmai acest rol îl are armata: de a asigura apărarea statului în eventualitatea răzvrătirilor din lăuntru sau a năvălirilor unor armate din afară.

Așadar, armata are în general datoria de a păzi statul, patria sau pe cetățeni în totalitatea lor față de cei ce îi periclitează din afară sau altfel, precum și de a apăra integritatea teritorială sau suveranitatea morală a statului și drepturile pe care le garantează cetățenilor săi. Statul — după învățătura Sfintei Scripturi — nu are voie să atace cu armata un popor, ci numai să se apare, ca orice individ, dacă este atacat. Dacă, după învățătura Bibliei, se admite existența statelor, a armatei, precum și războiul de apărare și dacă potrivit cuvântului Sfintei Scripturi se cere ascultare, supunere și respect față de stat, fără îndoială că și cetățenii din acel stat au datoria sfântă de a se jertfi pentru apărarea statului și a patriei în care trăiesc.

5. Însăși buna chibzuință a oricărei minți sănătoase cere supunere față de stat. Căci dacă statul garantează viața, libertatea și avutul cetățenilor săi — adică bunurile și drepturile lor sfinte — atunci aceștia trebuie negreșit să aibă datorii față de stat: să-și plătească impozitele, să contribuie la apărarea lui, să facă serviciul militar, să fie supuși autorităților, să le dea cinstea cuvenită și să contribuie cu toată convingerea la ordinea impusă de cei ce au menirea de a veghea la executarea legilor statului.

Dacă am încerca să ne închipuim ce ar fi dacă nu ar exista autoritatea de stat și legile sale, am descoperi o lume în care ar domni bunul plac și anarhia, în care nimeni nu ar mai putea fi sigur de viața sa, de libertatea sa, deoarece nu și le-ar putea asigura singur. Prin stat însă, toate acestea îi sunt garantate, căci statul reprezintă ordinea și siguranța. Iată pentru ce existența lui nu poate fi împotriva voii lui Dumnezeu ci numai în conformitate cu ea. Anarhia, dezordinea și bunul plac sunt de la diavolul, deoarece sunt tot atâtea pricini care duc la rău și la dezbinare în lume.

Mai pe scurt, care sunt datoriile cetățenilor față de stat?

Mai pe scurt, datoriile creștinului și ale fiecărui cetățean față de stat sunt acestea:

1) Dragostea de patrie și de poporul din care face parte.

2) Supunerea și ascultarea față de ocârmuitori și de legile statului.

3) Munca conștiincioasă pentru sporirea și binele obștesc și plata tuturor impozitelor față de stat.

4) Rugăciuni pentru sănătatea și luminarea ocârmuitorilor statului.

5) Rugăciuni pentru înflorirea țării și ferirea ei de dușmani.

6) Apărarea țării, chiar și cu prețul vieții, în timp de război. Sfântul Atanasie cel Mare spune că învățătura creștină oprește uciderile. «Dar în războaie — adaugă el — a ucide pe vrăjmaș este vrednic de laudă și îngăduit». De asemenea, Sfântul Vasile cel Mare zice: «Uciderile din războaie nu le-au socotit părinții noștri între ucideri; unii se pare că le dau iertare celor ce luptă în apărare, pentru cumințenie și buna cinstire de Dumnezeu».