Despre jurământ
Dar jurământul este îngăduit creștinului?
Jurământul nu este oprit atunci când se face după voia lui Dumnezeu, adică atunci când nu se face pentru un lucru de nimic și când cel ce se jură este hotărât să spună adevărul.
Însuși Dumnezeu S-a jurat pe Sine, după cum spune Sfânta Scriptură: «Dumnezeu când a dat lui Avraam făgăduință... S-a jurat pe Sine însuși» (Evr., 6, 13). Asemenea și sfinții apostoli au luat chezășie numele Domnului, întărind prin aceasta adevărurile propovăduite (Rom., 1, 9; II Cor., 1, 23; Gali., 1, 20 ș.a.). Când Mântuitorul spune: «Să nu vă jurați nicidecum... ci să fie cuvântul vostru ceea ce este da, da — și ceea ce este nu, nu; iar ceea ce este mai mult decât aceasta, de la cel rău este» (Matei, 5, 34—37). El nu oprește desăvârșit jurământul ci numai jurământul cel nedrept și cel făcut cu ușurință pentru lucruri de nimic, neînsemnate sau neadevărate. Jurământul drept și făcut pentru lucruri înalte fiind o faptă de slujire a lui Dumnezeu — căci prin el se recunoaște că Dumnezeu este atotștiutor și atotprezent — de bună seamă că trebuie ținut cu sfințenie. Călcarea lui este un păcat. Există și jurământ mincinos (Zah., 5, 4) de care creștinul trebuie să se ferească (cf. leș., 22,9—11).
Da, dar nu cumva prin jurământ se calcă porunca a treia a Decalogului: «Să nu iei în deșert numele Domnului Dumnezeului tău. Căci Domnul nu va cruța pe cel ce va lua numele Său în deșert» (leș., 20, 7)?
Jurământul nu poate fi luare în deșert a numelui lui Dumnezeu, deoarece prin el I se recunoaște lui Dumnezeu autoritatea supremă, dreptatea Lui și puterea Lui pedepsitoare. Numai atunci poate fi jurământul o luare în deșert a numelui lui Dumnezeu și deci o călcare a poruncii a treia, când el este făcut strâmb sau când e întrebuințat abuziv și pentru lucruri de nimic. Aceste jurăminte strâmbe și făcute în grabă pentru lucruri neînsemnate sunt cu adevărat defăimări la adresa numelui (ființei) lui Dumnezeu și deci, sunt în directă opoziție cu porunca a treia.
Jurământul drept însă este ca o rugăciune, ca o invocare cuviincioasă și evlavioasă a lui Dumnezeu pentru stabilirea adevărului și pentru înlăturarea minciunii. Jurământul este un factor necesar triumfului adevărului în lume prin mijlocirea atotștiinței și atotputerii lui Dumnezeu. Așa cum nu e cu putință ca rugăciunea evlavioasă să fie oprită, tot așa cu neputință e să fie oprită invocarea evlavioasă și cucernică a numelui lui Dumnezeu în jurământul drept.
Dacă jurământul este bun, ca act prin care se recunoaște puterea lui Dumnezeu și prin care se cere de la El pedepsirea minciunii, atunci același lucru s-ar putea spune și despre blesteme, căci și în ele se cere intervenția pedepsei dumnezeiești și prin aceasta, se recunoaște puterea și dreptul lui Dumnezeu de a pedepsi răul. Or, așa ceva ar fi un mare păcat.
Jurământul drept, luând ca martor numele lui Dumnezeu nu este una cu a pomeni numele Lui blestemând, căci cine oare se va împăca cu un asemenea înțeles nebun? Înjurăturile și blestemele nu se fac spre slava și cinstirea lui Dumnezeu nici din evlavie și prețuire a dreptății și a atotștiinței Lui, spre a se stabili prin ele vreun adevăr, ci ele se fac spre a se necinsti numele lui Dumnezeu și al sfinților Lui sau al vreunui lucru sfânt. Ele nu caută altceva decât pedepsirea aproapelui nostru, care de multe ori este fără vină. Jurământul drept se face din frica lui Dumnezeu și din marea considerație față de dreptatea și atotștiința Lui, iar înjurăturile se fac din mândrie, din răutatea și din ura noastră față de aproapele nostru. Așa fiind, blestemul nu este act de cinstire a lui Dumnezeu, ci un act doveditor al răutății sufletului nostru, al urii și al dorinței noastre de răzbunare asupra acelora pe care îi urâm. Totodată, înjurătura este o luare în deșert a numelui lui Dumnezeu, prin care îl chemăm ca pedepsitor al lucrărilor părute nouă nedrepte și, prin aceasta — în nebunia noastră — noi am voit să facem pe Dumnezeu oarecum părtaș al răutății noastre pedepsind pe acela pe care noi îl urâm, lucru care este cu totul spre necinstirea dreptății lui Dumnezeu. Așadar, analizând aceste lucruri, putem înțelege destul de bine și de clar că înjurăturile sunt numai de la diavolul și deci, nu le putem pune în cântar ca un judecător drept.
Dar votul sau făgăduința ce este?
Făgăduința — sau votul — este aproape de jurământ și este o îndatorire cu care creștinul se leagă de bună voie în fața lui Dumnezeu să facă o faptă deosebită, de vrednicie morală, ca recunoștință pentru binefacerile primite. Făgăduința nu poate cuprinde faptele la care omul este îndatorat prin poruncă și nici fapte lipsite de preț moral.
Făgăduința poate fi făcută de orice om credincios și este un mijloc pentru întărirea voinței în virtuți, pentru arătarea evlaviei adevărate și înaintarea spre desăvârșirea morală.
Dar unde se văd în Sfânta Scriptură indicații asupra făgăduinței?
În Sfânta Scriptură găsim multe pilde de făgăduințe făcute de bărbați evlavioși. Astfel lacov, deșteptându-se din somn, făgăduiește că piatra care i-a servit de căpătâi o va face altar de închinare lui Dumnezeu (Fac., 28, 20—22), iar Sfântul Apostol Pavel și-a tuns părul capului său pentru împlinirea unei făgăduințe (Fapte, 21, 23—27; 18, 18 și altele); odată făgăduința făcută, trebuie îndeplinită, căci altfel înseamnă lipsă de credință și de respect față de Dumnezeu. Acest lucru îl adeverește Sfânta Scriptură când zice: «Iar de te vei lega cu făgăduință Domnului Dumnezeului tău, să nu întârzii a plini, căci curând va cere Domnul Dumnezeul tău de la tine și va fi ție păcat» (Deut., 23, 21—22). Și iarăși se scrie: «Mai bine este să nu făgăduiești, decât să nu împlinești ce ai făgăduit» (Edl., 5, 4; Învățătura de Credință Ortodoxă, întreb. 125).
