Despre cinstirea sfintelor moaște
Ce reprezintă sfintele moaște?
Sfintele moaște sunt rămășițele pământești făcătoare de minuni ale unora dintre sfinți. Noi le cinstim ca pe niște obiecte în care Dumnezeu își arată toată puterea minunată a harului Său. Cât au fost pe pământ, sfinții au avut în ei harul Duhului Sfânt într-o măsură foarte mare, făcând — prin aceasta — adeseori minuni, harul acesta avându-l în sufletele lor și în viața cerească la care s-au dus, într-o măsură mai mare. Dar precum sfântul poate sta în legătură cu oamenii care i se roagă, ajutându-i în chip minunat, cu atât mai mult păstrează el însuși o anumită legătură cu trupul său, care a fost și el locașul Duhului Sfânt, precum spune apostolul: «Au nu știți că trupul vostru este locașul Duhului Sfânt care locuiește în voi?» (I Cor., 6, 19). Sfânta Scriptură ne spune despre minuni făcute prin trupurile sfinților în vremea viețuirii lor pământești, mărturisind despre puterea ce o au în ele. Mulți oameni se vindecau numai atingându-se de ștergarele și de trupul apostolului Pavel (Fapte, 19, 11—12), iar alții numai prin trecerea umbrei apostolului Petru peste ei (Fapte, 5, 15).
Da, înțeleg că trupurile sfinților și al Mântuitorului au făcut minuni când erau în viață, când erau în ele sufletele care aveau credință; dar după moarte, ce putere are un trup mort ca să facă minuni?
Ți-am arătat că trupurile oamenilor credincioși sunt locașuri ale Duhului Sfânt care locuiește în ele, apoi că același Duh Sfânt prin trupurile sfinților face minuni, atât cât sfinții sunt în viață, cât și după moarte. O dovadă că trupurile sfinților și după moarte au putere de la Dumnezeu de a face minuni ne-o dă Sfânta Scriptură, arătându-ne că oasele proorocului Elisei învie un mort (IV Regi, 13, 21).
Unii spun că închinarea la moaște înseamnă idolatrie, iar aceasta este oprită răspicat de porunca I și a II-a din Decalog, care sunt categorice: «Eu sunt Domnul Dumnezeul tău... să nu ai alți dumnezei afară de Mine. Să nu-ți faci ție chip cioplit și nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt sus în cer și jos pe pământ... Să nu te închini lor și nici să le slujești» (leș., 20, 2—5; Deut., 5, 6—9). Trupurile venerate nu sunt oare «asemănări» din cele oprite în aceste porunci?
Nici sfintele moaște nu sunt idoli sau zei ori asemănări ale lui Dumnezeu și nici închinarea la ele nu este idolatrie. Căci dacă însuși Dumnezeu le proslăvește prin puterea minunată ce le-o dă și noi trebuie să le cinstim, deoarece prin aceasta cinstim pe Dumnezeu, Care le-a dat putere și suntem datori să cinstim puterea dumnezeiască din ele, iar nu pe ele însele ca atare. Noi nu le ridicăm sfintelor moaște biserici, cum făceau păgânii zeilor și idolilor lor ci pe locul descoperirii lor ridicăm biserici lui Dumnezeu și proslăvim pe Dumnezeu prin ele. Porunca I și a II-a înlătură cinstirea idolilor iar nu și pe a sfintelor moaște, căci prin sfintele moaște noi nu înlocuim pe Dumnezeu, așa cum îl înlocuiesc păgânii idolatri, prin idolii lor.
Mai spun că cei ce se ating de cadavre devin necurați șapte zile. Deci atingerea de moaște (sărutarea lor) nu ar aduce sfințire, întărire, ci necurăție, prin care — chiar și indirect — cineva poate să întineze însăși Biserica. Așa ni se spune și în Sfânta Scriptură: «Cel ce se atinge de trupul mort al unui om, necurat să fie șapte zile. Acesta să se curețe cu această apă în ziua a treia și în ziua a șaptea va fi curat; iar de nu se va curăți... nu va fi curat... Tot cel ce se atinge de trupul mort al unui om și nu se va curăți, acela va întina locașul Domnului...» (Num., 9, 6—11; 19, 11—13; Lev., 21, 10—11).
Numai cadavrele din Vechiul Testament spurcau pe cei ce se atingeau de ele, pentru că erau sub păcat și sub blestem. Totuși, nici chiar acelea nu erau toate spurcate; căci trupul mort al lui Iosif n-a spurcat pe Moise când acela l-a luat la sine în Egipt (leș., 13, 19); cadavrul lui Elisei, proorocul, n-a spurcat pe cel care a fost așezat în mormânt peste el, ci l-a înviat (IV Regi, 13, 20—21). În Testamentul Nou, trupurile (cadavrele) creștinilor nu mai sunt spurcate, pentru că ele sunt biserici sau locașuri ale Sfântului Duh (I Cor., 6, 19—20; 3, 16—17), și sunt curățite de blestemul care venea asupra lor. Prin urmare, ele nu mai spurcă pe cei ce se ating de ele.
Dar să știți că toate cazurile de neatingere a anumitor lucruri socotite spurcate au alcătuit o învățătură aparținând numai Vechiului Testament, care în Testamentul Nou nu mai are valoare. Apostolul scrie: «Dacă deci ați murit împreună cu Hristos pentru stihiile lumii, pentru ce atunci, ca și cum ați fi viețuind în lume, răbdați porunci ca acestea: Nu lua! Nu gusta! Nu te atinge! — lucruri menite toate să piară prin întrebuințare potrivit unor rânduieli și învățături omenești?» (Col., 2, 20—22). În Testamentul Vechi erau și alte lucruri «necurate» care întinau pe om prin atingerea de ele. Așa erau, de pildă, hainele și patul celor care au avut scurgere de sânge (Lev., cap. 15) sau animalele socotite în Vechiul Testament ca necurate (Lev., 11, 24—25 ș.a.).
Se mai spune că menirea trupurilor moarte este să fie îngropate și a se preface, prin putrezire, în pământul din care au fost luate, iar nu să fie sustrase acestei legi a naturii. Căci scris este: «Întru sudoarea feței tale vei mânca pâinea ta, până când te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești, și în pământ te vei întoarce» (Fac., 3, 19). «Pulberea să se întoarcă în pământ precum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat» (Ecl., 12, 7). Atunci, de ce tocmai trupurile sfinților să le sustragem de la această menire a lor și de la legile naturii care le privesc și pe ele ca și pe orice altă materie?
Legea stricăciunii trupurilor moarte este într-adevăr o lege generală, dar, ca orice lege, ea este în primul rând pentru cei păcătoși (I Tim., 1, 9). Neputrezirea trupurilor sfinților dovedește că și legea aceasta — prin excepțiile ce le face — privește mai mult pe cei păcătoși. De altfel, însăși Biblia ne mărturisește că excepții de la această lege au mai fost și că Dumnezeu, în anumite cazuri, ridică puterea ei. Așa, de pildă, prin voia și puterea lui Dumnezeu, trupul lui Enoh și cel al lui Ilie n-au fost îngropate în pământ spre a putrezi, ci au fost luate în cer, căci Cartea Sfântă zice: «Și a bineplăcut Enoh lui Dumnezeu, apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu» (Fac., 5, 24) și iarăși: «Nici unul nu s-a făcut ca Enoh pe pământ, pentru că și el a fost răpit de pe pământ» (Înț. Sir., 49, 16). Și apostolul Pavel grăiește, de asemenea: «Prin credință Enoh a fost luat de pe pământ, ca să nu vadă moartea și nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îi strămutase — căci mai înainte ca să-l strămute, el a avut mărturie că a bineplăcut lui Dumnezeu» (Evr., 11, 5). Tot așa și despre Ilie ni se spune: «Pe când mergeau ei (Ilie și Elisei) așa pe drum și grăiau, deodată s-a ivit un car și cai de foc și despărțindu-i unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer» (IV Regi, 2, 11;Înț. Sir., 48, 12). Despre Melchisedec, apoi, nu avem nici un indiciu în Biblie că ar fi fost îngropat vreodată, căci era «fără tată, fără mamă, fără spiță de neam, neavând nici începutul zilelor, nici sfârșit al vieții» (Evr., 7, 3; Fac., 14, 18). Dar peste toate, însuși trupul Mântuitorului, care este întru totul asemenea trupurilor noastre, în afară de păcat (Evr., 2, 17; 4, 5 ș.a.), n-a suferit putrezire în pământ și totuși s-a înălțat la cer. Prin urmare, Dumnezeu a făcut și face cu trupurile sfinților excepție de la legea generală — pe care tot El a dat-o — a îngropării și putrezirii în pământ. În această privință, istoria creștinismului încă e bogată în mărturii asemănătoare celor din Biblie.
Trupurile moarte, dacă nu putrezesc mai întâi în pământ, nu vor putea învia. De aceea, împiedicând procesul descompunerii lor, oare nu se înlătură posibilitatea învierii lor? Căci zice sfântul apostol: «Dar va zice cineva: Cum înviază morții? Și cu ce trup au să vină? Nebun ce ești! Tu ce semeni nu dă viață dacă nu va fi murit. Și ce semeni? Nu trupul ce va să fie îl semeni, ci numai grăunte gol, dacă se întâmplă de grâu sau de altceva din celelalte; iar Dumnezeu îi dă un trup după a Sa voință; fiecărei semințe, un trup al ei... Așa și cu învierea morților; se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc» (I Cor., 15, 35—44; Ioan, 12, 24). Deci, este absolut necesar ca trupurile să putrezească în pământ spre a putea învia. Atunci, oare, nu înseamnă că se opresc de la putrezire și deci de la înviere, tocmai trupurile sfinților?
În citatul acesta este vorba de schimbarea pe care trebuie să o sufere toate trupurile pentru a putea trece, din timp, în veșnicie, adică pentru a putea fi adaptate veșniciei. Schimbarea aceasta se face de obicei prin moarte. Totuși, sunt și excepții de la această regulă, ca Ilie și Enoh, după cum ai văzut, și aceștia sunt schimbați la trup, fără să fi trecut prin moarte, precum apostolul zice: «Iată, taină vă spun vouă: Nu toți vom muri, dar toți vom fi schimbați, deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbița de apoi» (I Cor., 15, 51—52; Tes., 4, 15—17). Astfel se vede că Dumnezeu poate găsi și alte căi pentru schimbarea trupurilor noastre, fără a fi pentru toate nevoie să le treacă, numaidecât, prin moarte și putrezire.
Toate trupurile moarte trebuie înmormântate, căci și în Testamentul Vechi, toți drepții au fost înmormântați, iar uneori trupurile lor au fost chiar ascunse tocmai pentru a nu fi venerate. Așa de pildă, despre trupul lui Moise aflăm următoarele: «Și a murit Morse, robul lui Dumnezeu, acolo, în pământul Moabului, după cuvântul Domnului și a fost îngropat în vale în pământul Moabului, în fața Bet-Peorului, dar nimeni nu știe mormântul lui nici până în ziua de astăzi» (Deut. 34, 5—6). Pe atunci iudeii erau înclinați spre idolatrie și ușor ar fi putut cădea în această greșeală a venerării trupului lui Moise. Deci, dacă i-au ascuns trupul, nu a fost tocmai ca nu cumva, avându-l înaintea ochilor, să-l venereze?
Și după Testamentul Nou, trupurile sfinților sunt îngropate — ca și ale tuturor creștinilor — și numai acelea din ele care fac minuni sunt dezgropate și li se dă o cinste deosebită, dar nu adorare, ca lui Dumnezeu. Prin această cinstire ele nu sunt idolatrizate, căci a venera nu este același lucru cu a idolatriza. În Testamentul Vechi au fost ascunse moaștele lui Moise — și poate ale altor drepți — pentru că iudeii, într-adevăr, fiind înclinați spre idolatrie, avându-l, l-ar fi zeificat ca pe vițelul de aur (leș., 32, 1—35; Deut., 9, 16). Pentru evitarea acestor rătăciri, era bine să rămână ascunse trupurile unor bărbați sfinți și drepți, ca Moise, despre care, de altfel, știm că însuși arhanghelul Mihail căuta să nu-l lase în stăpânirea diavolului (Iuda, 1, 9). Pe atunci trupul mort era socotit ca necurat, căci încă nu sosise Hristos cu harul Său sfințitor și deci trupul omenesc era încă nerăscumpărat de sub stăpânirea diavolului.
Iată, să știi și aceasta, că Biserica a cinstit din primele veacuri osemintele mucenicilor, adunând-le cu mare evlavie și grijă și zidind altarele bisericilor peste ele, iar mai târziu, îngrijindu-se ca în altarul fiecărei biserici, ca și în sfântul antimis de pe altar, să pună o părticică din sfintele moaște, ceea ce se face până azi.
Epistola Bisericii din Smirna despre martiriul Sfântului Policarp, episcopul acelei cetăți († 166), spune: «Noi am strâns oasele lui ca pe un odor mai scump decât aurul și decât pietrele scumpe și le-am așezat unde se cuvine; aici ne vom aduna cu bucurie și Domnul ne va da nouă să sărbătorim ziua nașterii sale celei mucenicești, prin cinstirea biruinței și spre întărirea altor luptători» (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, IV, 15). Se înțelege că cinstirea sfintelor moaște se îndreaptă tot spre Dumnezeu, a Cărui putere sălășluiește în ele. «Cinstim moaștele mucenicilor ca să adorăm dumnezeiește pe Acela, ai Cărui ucenici sunt și cinstim pe slujitori în așa fel, ca cinstea lor să treacă asupra Stăpânului care a zis: «Cel ce vă primește pe voi pe Mine Mă primește» (Fer. Ieronim, Epistola către Prezbiterul Ruperiu, 37, I).
