Venerarea sfintei cruci

Aud pe mulți mirându-se că noi ne închinăm la cruce.

Sfânta Cruce a fost altarul pe care s-a adus jertfa cea adevărată pentru oamenii din toate timpurile. Iisus a fost și jertfa adevărată și preotul care a adus-o, câștigând prin ea mântuirea noastră, după cum ne adeverește Sfânta Scriptură, zicând: «Iar Iisus venind Arhiereu al bunătăților viitoare... nu cu sânge de țapi sau de viței, ci cu însuși Sângele Său a dobândit veșnică răscumpărare. Căci dacă sângele taurilor și al țapilor și cenușa junincii stropind pe cei spurcați îi sfințește spre curățirea trupului, cu cât mai mult Sângele lui Hristos, Care prin Duhul cel veșnic pe Sine S-a adus jertfă fără de prihană lui Dumnezeu, va curăți cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiți Dumnezeului Celui viu?» (Evr., 9, 11—14).

Iar Sfântul Chiril al Ierusalimului zice: «Mântuitorul a suferit toate aceste patimi ca să împace prin Sângele Crucii pe cele din cer și pe cele de pe pământ (Col. 1, 20). Din pricina păcatelor, erau dușmani ai lui Dumnezeu și Dumnezeu hotărâse ca păcătosul să moară. Trebuia să se întâmple una din două: sau ca Dumnezeu, ca unul ce-și îndeplinește spusele, să-i omoare pe toți sau să anuleze hotărârea, ca unul ce este iubitor de oameni. Totuși, privește la înțelepciunea lui Dumnezeu! A menținut cu adevărat și hotărârea și Și-a arătat cu putere iubirea de oameni! În trupul răstignit pe lemnul Crucii, Hristos a luat păcatele pentru ca prin moartea Lui noi să murim pentru păcate și să trăim pentru dreptate (I Petru, 2, 24). Nu era om de rând Cel ce a murit pentru noi. Nu era oaie necuvântătoare. Nu era înger numai, ci Dumnezeu întrupat! Nu era atât de mare nelegiuirea păcătoșilor pe cât de mare era dreptatea Celui Care a murit pentru noi» (Cateheza a XIII-a, vol. II, p. 349).

În Sfânta Scriptură, cuvântul cruce are două înțelesuri: a) un înțeles spiritual (întrebuințat mai rar); b) un înțeles material, propriu sau obișnuit, însemnând lemnul Crucii sau Crucea de lemn compusă din două lemne puse de-a curmezișul, cum au fost cele pe care a fost răstignit Mântuitorul.

a) Înțelesul spiritual al cuvântului Cruce este redat în cuvintele Mântuitorului: «Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie» (Marcu, 8, 34). «Și cel care nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine» (Matei, 10,38).

b) Celălalt înțeles este folosit mai des în Sfânta Scriptură. El este evident în texte precum sânt următoarele: «Și ducându-Și crucea Sa, a ieșit din cetate, la locul numit al Căpățânii, care evreiește se zice Golgota» (Ioan, 19, 17). «Și ieșind afară, au găsit pe un om din Cirene cu numele Simon; pe acesta l-au silit să ducă crucea Lui» (Matei, 27, 32; Marcu, 15, 21). «Și stăteau lângă crucea lui Iisus mama Lui și sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, și Maria Magdalena» (Ioan, 19, 25). Mai găsim și cuvintele: «Mântuiește-Te pe Tine însuți și Te pogoară de pe cruce» (Marcu, 15, 30).

c) În înțelesul obișnuit, în vorbirea de toate zilele (nu și în Sfânta Scriptură), cruce mai înseamnă și semnul crucii făcut cu mâna dusă la frunte, la piept și la cei doi umeri (vezi capitolul următor).

Crucea, ca mijloc de mântuire a oamenilor, a fost prefigurată în Testamentul Vechi, prin «șarpele de aramă» (Num., 21, 9), arătată de Mântuitorul în Noul Testament (Ioan, 3, 14—15).

Dar cum este posibil să cinstim noi obiectul care a servit ca instrument de chinuire pentru Mântuitorul nostru?

Noi trebuie să cinstim Sfânta Cruce cât se poate mai mult, deoarece Iisus Hristos a iubit Crucea și a îmbrățișat-o pe ea cu iubire și a ars pe ea, ca pe un altar, păcatul nostru. Crucea arată rușinea noastră, iar nu a Domnului; din partea Domnului arată iubire. Deci, gândul la ea ne face pe de o parte să ne rușinăm și să ne căim de păcatele noastre și să luptăm împotriva lor, îmbrățișând și noi Crucea cum a îmbrățișat-o Domnul. Iar pe de altă parte, să ne înduioșăm de dragostea Lui cu care ne-a mântuit prin Cruce din păcatele noastre și să o slăvim. Desigur că obiectele care ne aduc întristare și durere pentru pierderea unei persoane scumpe nu le cinstim, dar Crucea Domnului nu ne-a adus numai întristare, ci și bucurie și mântuire. Căci ea n-a fost, cum socotesc unii, o simplă spânzurătoare, ci a fost altar de jertfă pe care s-a adus cea mai mare și mai prețioasă jertfă cu putință, pentru mântuirea noastră.

Dacă este vorba să cinstim Crucea, atunci trebuie să cinstim nu numai Crucea, ci și piroanele, cununa de spini, pe Pilat și pe Iuda, pe arhiereii Ana și Caiafa, pe ostașii batjocoritori, pentru că tot atât au contribuit și aceștia cât și Crucea, la mântuirea noastră.

Nu putem să cinstim pe Pilat, pe Iuda, pe arhierei, pe ostașii batjocoritori și ucigași ai Domnului, pentru că trebuie să ținem seama de intenția pe care au avut-o ei când au contribuit la patimile și la moartea Domnului. Scopul lor era de a-L batjocori, de a-L rușina și de a-L chinui, omorându-L ca să nu mai fie. Cât privește cununa de spini, piroanele etc., noi le cinstim și pe acestea, pentru că au atins trupul Domnului, dar nu ca pe Cruce, căci nicăieri în Sfânta Scriptură nu ni se spune că am fi fost împăcați cu Dumnezeu prin ele și nici n-au fost prefigurate în Testamentul Vechi precum a fost Crucea. Iată deci pentru ce cinstim Sfânta Cruce mai mult decât pe acestea.

Dacă este așa și trebuie să cinstim Crucea lui Hristos, atunci trebuie să cinstim numai Crucea cea adevărată, pe care a fost răstignit Domnul Iisus Hristos, iar nu și toate crucile făcute de oameni, pentru că acestea, fiind lucrate de oameni păcătoși, nu pot fi sfinte și vrednice de a fi venerate.

Dar atunci și cu Biblia ar trebui să facem tot așa. Astăzi avem foarte multe Biblii și — prin asemănare cu cele ce spui dumneata — ar trebui să o respectăm numai pe cea originală, iar nu și pe toate celelalte tipărite de culegători și de tipografi păcătoși sau necreștini. Aceasta ar fi însă ceva de neînțeles pentru un om cu mintea întreagă, cum de neînțeles este și obiecțiunea dumitale de mai sus.

Crucea — zic unii — nu trebuie păstrată în afară pe piept, în biserici și în case etc., ci în lăuntrul nostru, în suflet.

Cine o are în suflet, și când o vede în afară se bucură. Cea din afară întărește pe cea dinăuntru, căci totdeauna obiectele din afară trezesc și întăresc sentimentele cele din lăuntrul nostru; ca simțământ de evlavie a fost produsă tot prin cea din afară. Cine este următor al Crucii lui Hristos iubește și crucea cea din lăuntru și cinstește cu evlavie și credință și pe cea din afară.

Dar cine a hotărât scopul acesta, de a binevoit Domnul să moară pe Cruce?

La această întrebare ne răspunde nouă dumnezeiescul părinte Maxim Mărturisitorul, arătând ca Sfânta Treime a voit așa: «Acesta a fost, așadar, scopul Domnului, ca, pe de o parte să asculte de Tatăl până la moarte ca un om, pentru noi păzind porunca Aceluia; iar pe de altă parte să biruiască pe diavol, pătimind de la el prin cărturari și farisei, puși la lucru de el. Astfel că, lăsându-Se de bună voie învins, a învins pe cel ce nădăjduia să-L învingă și a scăpat lumea de stăpânirea lui» (Filocalia vol. II, p. 9).

Mai este vreun loc în Sfânta Scriptură în care să se arate despre puterea Crucii și că pe ea a folosit-o Mântuitorul nostru spre mântuirea noastră?

Ascultă-l pe marele apostol Pavel care se laudă cu Crucea Domnului zicând: «Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei care ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu» (I Cor., 1, 18). Și iarăși zice: «Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, și eu, pentru lume» (Gal., 6, 14). Iar cum că prin Cruce s-a omorât vrajba și cum că prin Cruce a împăcat Mântuitorul pe oameni cu Dumnezeu, ascultă: «El este pacea noastră, El care a făcut din cele doua lumi — una, surpând peretele cel din mijloc al despărțiturii..., ca pe cei doi să-i zidească întru Sine, într-un om nou și să întemeieze pacea și să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniți într-un singur trup prin Cruce, omorând prin ea vrăjmășia» (Efes., 2, 14—16). Și iarăși zice: «Că întru El a binevoit să locuiască toată plinirea, și printr-Însul să le împace pe toate cu Sine, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El prin sângele Crucii Sale» (Col., 1, 19—20). Și iarăși: «Ștergând zapisul ce era asupra noastră, care era potrivnic nouă cu rânduielile lui, și l-a luat din mijloc, pironindu-l pe Cruce. El a dezbrăcat începătoriile și stăpâniile și le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin Cruce» (Col., 2, 14—15).

Prin Cruce S-a înălțat Iisus Hristos la mărire (Filip., 2, 8—9; Luca 24, 26; Ioan 17, 1). Dacă Crucea ar fi fost lucru de rușine pentru El, nu S-ar fi înălțat prin ea.