Cultul sfintelor icoane

Unii creștini se miră că noi ne închinăm la icoane.

Sfânta Scriptură oprește închinarea la chipuri cioplite și la alte asemănări văzute (leș., 20, 4; Lev., 26, 1; Deut., 5, 8; Fapte, 7, 9). Dar prin aceasta oprește numai închinarea întemeiată pe socotința că chiar aceste chipuri trebuie cinstite ca dumnezei, adică oprește închinarea la idoli. Nu oprește însă cinstirea unor semne și înfățișări ale lui Dumnezeu și ale sfinților când această cinstire nu rămâne în materia din care sunt făcute, ci duce gândul nostru la Dumnezeu, de la sfântul cel închipuit de ea. Am văzut cinstirea ce se dă unor brâie și ștergare de pe trupul apostolului Pavel. În Vechiul Testament se vorbește despre doi Heruvimi sculptați, așezați deasupra chivotului Legii sau în covoarele din locașul sfânt (leș., 25, 18—22; 26, 32). Înaintea lor se tămâia și se făceau închinăciuni (Ios., 7, 6). Precum ne ajutorăm de cuvânt ca să ne ridicăm la cele mai presus de cuvânt, tot așa ne folosim și de icoană, ca să ne ridicăm mai presus de icoană. Și precum Dumnezeu vrea ca auzul nostru să se sfințească prin cuvinte curate, așa vrea ca și vederea noastră să se sfințească prin icoane cuvioase, ca să pătrundă în suflet gândiri curate prin amândouă aceste simțiri superioare.

Dar se spune că nu trebuie să ne închinăm icoanelor pentru că Dumnezeu este cu totul diferit de icoane, oricât de prețios ar fi materialul din care sunt făcute și oricât de artistic ar fi executate. Căci Apostolul Domnului grăiește lămurit: «Dacă suntem neam al lui Dumnezeu, nu trebuie să credem că dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau ca marmora cioplită de meșteșugul și de gândirea omului» (Fapte, 17, 29).

Aici nu cultul sfintelor icoane se înlătură, ci înțelegerea greșită a păgânilor de a confunda pe Dumnezeu cu materia, cioplită artistic, a chipurilor de idoli reprezentând pe zeii păgânilor atenieni. Apostolul Pavel tocmai aceasta vrea să le arate învățaților atenieni, în cuvântarea sa din Areopag, că dacă noi, oamenii — după cum și ei înșiși credeau — «suntem neam al lui Dumnezeu», adică avem suflet imaterial care este chipul lui Dumnezeu în noi, de aici putem deduce că Dumnezeu este și El imaterial ca și sufletul nostru pe care îl avem de la El și după care suntem înrudiți cu El. Dumnezeu nu poate fi socotit identic și nici confundat cu materia unor statui de zei ca cele din templele păgâne ale Atenei. Ci trebuie să spunem că Dumnezeu este străin față de orice materie și de aceea este de neînțeles a-L confunda cu o statuie oarecare, oricât de prețios ar fi materialul din care este turnată și oricât de genială ar fi creația artistului care a executat-o.

În Ortodoxie susținem întocmai acest adevăr. Avem icoane sfințite, de aur, de argint etc., executate cu măiestrie și cu talent, dar nu susținem deloc că Dumnezeu este identic și omogen cu argintul icoanei care-I înfățișează chipul. Noi învățăm că există un singur Dumnezeu, iar sfintele icoane ne reprezintă chipul Tatălui, care e Fiul, ori pe Tatăl ca pe un părinte ceresc, ori pe sfinți, ori evenimente din viața Mântuitorului sau a Bisericii. Ele au deci un rol ajutător în rugăciunea credinciosului și uneori îl ajută să înțeleagă sensuri ale învățăturii creștine. Astfel, în Biserica Ortodoxă icoana are rol pedagogic, ea fiind rezultatul și mijlocul răspândirii învățăturii noastre despre Dumnezeu.

Bine, dar icoanele, ca și idolii, fiind simple obiecte materiale, neputincioase, Dumnezeu a osândit pe cei ce nădăjduiesc vreun ajutor de la ele, căci zice psalmistul: «Idolii neamurilor sunt argint și aur, lucruri de mâini omenești. Gură au și nu vor grăi, ochi au și nu vor vedea, urechi au și nu vor auzi, căci nu este duh în gura lor. Asemenea lor să fie toți cei ce îi fac pe dânșii și se încred în ei» (Ps. 134, 15—18; 113, 12—16).

Citatul acesta se referă numai la idoli. Dacă cei doi Heruvimi din Vechiul Testament, precum și chipurile de Heruvimi cusute pe catapeteasma de acolo, au fost poruncite de însuși Dumnezeu, nu este cu putință ca sfintele icoane să fie oprite de El. Și dacă cei ce au cinstit și s-au închinat chipurilor Heruvimilor în Testamentul Vechi, la porunca directă a lui Dumnezeu, chiar atunci când idolatria era foarte aspru condamnată, n-au putut cădea nicidecum în osândă, atunci nu pot fi osândiți nici cei ce cinstesc sfintele icoane. Idolii, într-adevăr, sunt neputincioși, dar sfintele icoane adeseori au dat dovadă că au în ele putere dumnezeiască de a face minuni, punând în uimire uneori o lume întreagă; însuși acest fapt este foarte grăitor în privința atitudinii pe care trebuie să o avem față de sfintele icoane.

Am auzit pe unii spunând că cinstirea lui Dumnezeu în icoane — și mai ales cinstirea icoanelor cu chipul lui Dumnezeu pe ele — ar fi ceva păgânesc, pentru că numai păgânii și-au făcut asemănări ale lui Dumnezeu în diferite feluri și li s-au închinat, după cum ne mărturisește apostolul Pavel: (Păgânii) «au schimbat slava lui Dumnezeu celui nestricăcios întru asemănarea chipului omului stricăcios și a păsărilor și a dobitoacelor cu patru picioare și a târâtoarelor» (Rom., 1, 23). Or, este absurd să ne întoarcem la idoli sau la un astfel de păgânism.

Aici este vorba de idoli și de rătăcirea păgânilor relativ la credința lui Dumnezeu, iar nu la sfintele icoane ale creștinilor, care sunt cu totul altceva. În sfintele icoane, creștinii niciodată nu L-au închipuit pe Dumnezeu ca stricăcios sau ca animal cu patru picioare sau ca târâtor, ci dimpotrivă, L-au zugrăvit așa cum S-a descoperit El oamenilor. Prin aceasta, creștinii și-au făcut o idee mai clară și mai precisă despre adevăratul Dumnezeu. Tocmai din acest motiv, sfintele icoane au fost întotdeauna un mijloc foarte potrivit pentru adâncirea evlaviei, mai ales la neștiutorii de carte, dar și la oricare om. Prin aceasta, și artiștii pictori și-au pus talentul în slujba și mărirea lui Dumnezeu, Care i-a înzestrat pe ei.

Dumnezeu nu poate fi văzut de oameni; de aceea nimeni nu știe cum este El și nu-I poate zugrăvi fața în icoane sau să facă o asemănare a chipului Său cel adevărat, căci Domnul a zis: «Nu poate omul să vadă fața Mea și să fie viu» (leș., 33, 20), iar Evanghelistul, la fel, a zis: «Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată» (Ioan, 1,18; I Ioan, 4, 12). Apostolul a zis, de asemenea: «Cel ce singur are nemurirea (Dumnezeu) și locuiește întru lumina cea neapropiată, pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici poate să-L vadă, Lui cinste și stăpânire veșnică, Amin!» (I Tim., 6, 16).

Este adevărat că pe Dumnezeu nimeni nu-L poate vedea în ființa Sa, așa cum este, deoarece El este Duh (Ioan, 4, 24), nevăzut ochiului material al omului și este nemărginit, încât nu numai ochiul, dar nici mintea sau priceperea omului nu-L poate cuprinde, pentru că tot ceea ce ține de om este limitat, finit, iar Dumnezeu este infinit. De aceea, nu-i de mirare că este cu neputință a-L vedea cineva așa cum este. Arhiereii Vechiului Testament, când intrau o dată pe an în Sfânta Sfintelor unde Se arăta în locașul Său văzut (în templu), tămâiau mult, potrivit unei rânduieli dumnezeiești, ca să nu vadă cumva pe Dumnezeu și să moară (leș., 30, 10; Lev., 16, 2, 12—13). Cei trei apostoli au căzut la pământ atunci când Iisus Hristos, pe muntele Tabor, Și-a arătat strălucirea dumnezeirii în trupul Său (Matei, 13, 6); străjerii de la Mormântul Domnului au căzut la pământ, «s-au făcut ca niște morți» când au văzut îngerul Domnului coborât deasupra mormântului (Matei, 28, 4). Apostolul Pavel a căzut orbit la pământ când a auzit glasul lui Hristos-Dumnezeu pe drumul spre Damasc (Fapte, 9, 3—8). Astfel, pentru oamenii muritori și mărginiți, vederea lui Dumnezeu a rămas o imposibilitate.

Totuși Biblia — și chiar istoria — ne mărturisește că au existat teofanii, hristofanii sau pneumatofanii (cazuri când Dumnezeu, Hristos ori Duhul Sfânt S-au arătat). Este cumva o contrazicere între aceste arătări și cele spuse mai sus, că Dumnezeu nu poate fi văzut de oameni? Nu! Căci dacă oamenilor le este cu neputință a vedea vreodată ființa lui Dumnezeu, în schimb, Dumnezeu Se poate face văzut ochiului și minții omenești în diferite chipuri sau sub diferite forme, fără ca omul să moară. Astfel:

Pe Dumnezeu-Tatăl L-a văzut Avraam în chipul a trei călători la stejarul Mamvri (Fac., 18, 1—3); L-a văzut Iacov, care a zis apoi: «Am văzut pe Dumnezeu față către față și mântuit a fost sufletul meu» (Fac., 32, 30); L-a văzut Moise tot în chip de om, grăind cu el «față către față», «cum ar grăi cineva către prietenul său» (leș., 33, 11); tot Moise L-a văzut pe muntele Horeb în rugul care ardea și nu se mistuia (leș., 3, 2—4); L-a mai văzut apoi Isaia, proorocul, după cum însuși mărturisește: «O, ticălosul de mine! că m-am umilit fiindcă sunt om și buze necurate având, locuiesc întru popor care are buze necurate și pe împăratul Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei» (Isaia, 6, 5); L-a văzut sfântul prooroc Daniel în chip de om bătrân și într-un cadru foarte minunat (Dan., 7, 9—10). Iarăși, Amos, proorocul, ne mărturisește zicând: «Văzut-am pe Domnul șezând pe Altar» (9, 1). Însuși Dumnezeu a anunțat că Se va arăta unora în chip văzut, după cum spune Cartea Sfântă: «Apoi a zis către ei (lui Aaron și surorii Iui, Mariam): «Ascultați cuvintele Mele: De este între voi vreun prooroc al Domnului, Mă arăt lui în vedenie și în somn vorbesc cu el. Nu tot așa am vorbit cu robul Meu Moise... Cu el grăiesc gură către gură, la arătare și aievea, iar nu în ghicituri și el vede fața Domnului...» (Num., 12, 6—8).

Pe Dumnezeu-Fiul L-au văzut în chip de om preamărit: Daniel proorocul (Dan., 7, 13—15); diaconul Ștefan (Fapte, 7, 55—56); apostolul Pavel pe drumul Damascului (Fapte, 9, 3, 5) precum și dumnezeiescul evanghelist Ioan (Apoc., 1, 8, 12—13, 20 ș.a.).

Pe Dumnezeu-Duhul Sfânt L-au văzut Sfântul Ioan Botezătorul la Botezul Domnului, în chip de porumbel (Matei, 3, 16; Luca, 3, 21—22); apostolii, la primele Rusalii creștine, în chip de limbi de foc (Fapte, 2, 1-4).

Dacă icoanele sunt plăcute lui Dumnezeu și sunt învrednicite de puterea harului dumnezeiesc, de ce nu pedepsește Dumnezeu pe cei care Ie hulesc, le profanează și le distrug?

Trebuie știut că icoana are ca model pe însuși Iisus Hristos, Care la ai Săi a venit (Ioan, 1, 11) și în mijlocul lor și cu ei a trăit. Dumnezeu nu pedepsește pe păcătoși și pe hulitori. El îi rabdă îndelung, pentru că nu vrea moartea păcătoșilor, ci întoarcerea și îndreptarea lor. De aceea le dă timp de pocăință. Nici chiar pe cei ce hulesc sau distrug Biserica nu-i pedepsește îndată, după cum nici pe cei ce au răstignit pe Fiul Său nu i-a pedepsit îndată, însă îi așteaptă pe toți, în viața de dincolo, și numai la judecata cea de apoi îi va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Rom., 14, 10; II Cor., 5, 10).

Dar prin închinarea la icoane noi ajungem a ne închina oamenilor, deci a ne închina la chipurile sfinților, care au fost oameni ca și noi, slujim făpturilor și ne închinăm lor, nu lui Dumnezeu!

Nu-i deloc așa cum gândești frăția ta. Eu ți-am arătat mai sus că noi nu ne închinăm la icoane ca lui Dumnezeu, nici le cinstim ca pe niște dumnezei, cum făceau închinătorii la idoli.

Noi ne ajutăm privind la sfântul făcut pe icoană, mintea noastră pătrunde mai ușor la sfântul respectiv cel de dincolo de icoană și îi cerem să se roage pentru noi. Adu-ți aminte că și noi suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu (Fac., 1, 26—27), iar sfinții lui Dumnezeu, care s-au desăvârșit în faptele cele bune, au ajuns într-o măsură să fie și după asemănarea lui Dumnezeu; căci toți am fost făcuți după chip, dar după asemănare rămâne la voința noastră și la darul lui Dumnezeu să ajungem. Cine se silește să ajungă desăvârșit în fapta cea bună se face și un dumnezeu după dar. Iar cum că și oamenii se numesc, în acest fel, dumnezeu, ne arată Sfânta Scriptură: «Eu am zis: dumnezei sunteți și fiii Celui Preaînalt toți» (Ps. 81, 6).

Deci, cinstim (venerăm) icoanele Sfinților lui Dumnezeu ca ale unor dumnezei după dar. Îi cinstim prin ele pe cei ce au pe Dumnezeu în ei.

Dar nu se supără Dumnezeu când noi cinstim icoanele sfinților și ne închinăm lor?

Nicidecum, căci Dumnezeu slăvește pe cei ce îl slăvesc pe El în cer și pe pământ, că auzi ce zice: Viu sunt Eu, zice Domnul, și voi slăvi pe cei ce Mă vor slăvi pe Mine (Pilde, 3, 35; Isaia, 60, 21; Col., 3, 4; II Tes., 2, 14; II Tim., 2, 10 ș.a.). Dumnezeu este preamărit în lume prin faptele cele bune ale sfinților (vezi Matei, 5, 16; I Petru, 2, 12) și El preamărește atât pe pământ, cât și în cer, pe cei ce-L proslăvesc pe El (Ps. 149, 5; Ioan, 17, 24 ș.a.). Așadar, noi cinstim icoanele sfinților sau ale Mântuitorului și ale Maicii Domnului și facem acest lucru spre slava lui Dumnezeu, după cum ne învață marele apostol Pavel zicând: «De aceea, ori de mâncați, ori de beți, sau altceva de faceți, spre slava lui Dumnezeu să le faceți» (I Cor., 10, 31; Filip., 2, 15; I Petru, 2, 12 ș.a.).

Dar icoanele sunt lucruri făcute de oameni; unde se arată în Sfânta Scriptură că Dumnezeu a dat poruncă a se face lucruri de mâini omenești spre slava Lui?

Eu ți-am arătat mai sus destul de clar acest lucru, dar dacă vrei să știi mai luminat, citește cu atenție în Sfânta și dumnezeiasca Scriptură în aceste locuri: leș., 25, 1—40; 26, 1—37; 27, 1—21 ș.a. E clar că Dumnezeu a poruncit să se facă multe lucruri care să fie cinstite de oameni spre slava Lui. Tot despre aceasta vezi și la Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, cap. 16 ș.a. În toate a făgăduit Dumnezeu să fie prezent.

Dar unde se arată în Sfânta Scriptură că Dumnezeu a dat poruncă să fie cinstite icoanele făcute de mâini omenești, punându-se în fața lor candele, sfeșnice cu lumânări aprinse și tămâindu-se înaintea lor, așa cum fac preoții noștri prin biserici și creștinii prin casele lor?

Eu despre aceasta ți-am arătat mai sus, dar ca să ții minte mai cu întemeiere, ascultă:

Dumnezeu a poruncit lui Moise să facă cortul adunării, cerând să I se aducă prinoase, ca: «aur, argint și aramă; mătase violetă, purpurie și stacojie, in și păr de capră; piei de berbec vopsite roșu... untdelemn pentru candele, aromate pentru mirul de uns și pentru miresme de tămâiere... Din acestea să-Mi faci locaș sfânt și voi locui în mijlocul lor» (leș., 25, 2—8). În acest cort sfânt a poruncit Dumnezeu ca, pe lângă celelalte lucruri, să fie puși doi Heruvimi: «Și vei face doi Heruvimi de aur; și să-i faci ca dintr-o bucată... să pui un Heruvim la un capăt și un Heruvim la celălalt capăt al capacului...» (leș., 25, 18—19). Iar sicriul mărturiei era «din lemn de salcâm, de doi coți și jumătate de lung și de un cot și jumătate de lat și de un cot și jumătate de înalt» (leș., 25, 10). Apoi, în fața acestui sicriu, cu cei doi Heruvimi, a dat poruncă să se facă sfeșnic de aur curat, zicând: «Și vei face sfeșnic de aur curat, sfeșnicul să-l facă bătut în ciocan, fusul, brațele, cupele, nodurile și florile lui să fie dintr-o bucată» (leș., 25, 31—32). Dar nu numai sfeșnic a poruncit să se facă înaintea sicriului celui cu Heruvimi, ci și candele: «Și vei face șapte candele și vei pune în ele feștile ca să lumineze latura din fața lui» (leș., 25, 37); și iarăși: «Vei pune candelele și la altarul de aur al tămâierii, înaintea sicriului mărturiei» (leș., 40, 4—5).

Făcând cortul mărturiei și sicriul Legii cu Heruvimi și sfeșnicul și candelele, Moise a împlinit porunca lui Dumnezeu. Înaintea sicriului Legii, Domnul însuși a poruncit să se tămâieze cu miresmele tămâierii. Oare nu erau toate acestea lucruri făcute de mâini omenești pe care le-a poruncit însuși Dumnezeu? Oare n-a dat această poruncă împreună cu făgăduința că El va fi «în ele»?

Dar se scrie în Sfânta Scriptură că aceste lucruri făcute de mâini omenești în cortul mărturiei au fost sfințite la porunca lui Dumnezeu și că oamenii se închinau înaintea lor și aprindeau candele și luminări cum fac preoții în biserici și creștinii prin casele lor, înaintea icoanelor?

Auzi ce zice Dumnezeu lui Moise: «Și vei face untul de lemn, ungere sfântă, mir alcătuit după meșteșugul făcătorului de aromate; acesta va fi mirul pentru sfânta ungere și vei unge cu el cortul adunării, chivotul Legii și toate lucrurile din, cort, masa și toate cele de pe ea, sfeșnicul și toate lucrurile lui și altarul tămâierii. De asemenea, și altarul arderilor de tot și toate lucrurile lui și baia și postamentul ei. Și să le sfințești pe acestea și va fi sfințire mare: Tot ce se va atinge de ele se va sfinți» (leș., 30, 25—29).

Dar unde se scrie ca oamenii să se închine la aceste lucruri?

Dacă ai fi citit cu atenție Sfânta Scriptură, nu mai era nevoie să mă întrebi aceste lucruri. Dar și la această întrebare îți voi răspunde cât mai pe scurt. Auzi ce, zice Sfânta Scriptură în această privință: «Și sculându-se David de la pământ s-a spălat și s-a uns și și-a schimbat hainele și intrând în Casa Domnului (biserica), s-a închinat Lui» (II Regi, 12, 20). Dar auzi și de Iisus al lui Navi care «și-a sfâșiat hainele sale și a căzut cu fața la pământ înaintea chivotului Domnului și au stat așa până seara, el și bătrânii lui Israel și și-au pus cenușă pe capetele lor» (losua Navi, 7, 6; Num., 20, 6; Apoc., 19, 4).

Unde se vorbește însă de aprinderea luminărilor înaintea acestor lucruri sfinte, la porunca lui Dumnezeu?

Auzi ce spune Sfânta Scriptură în privința aprinderii luminărilor înaintea locurilor sfințite, la porunca lui Dumnezeu: «Poruncește fiilor lui Israel să aducă la tine untdelemn de măsline, curat și limpede, pentru candele, ca să ardă sfeșnicul pururea înaintea perdelei în cortul adunării și-l vor aprinde Aaron și fiii lui, înaintea Domnului, ca să ardă totdeauna de seara până dimineața. Acesta este așezământ veșnic în neamul vostru. Candelele să le pună în sfeșnicul cel de aur curat de dinaintea Domnului ca să ardă sfeșnicul de seara până dimineața» (Lev., 24, 1—4).

Și în alt loc scrie așa: «Când va aprinde Aaron seara candelele, iar va arde miresme. Această tămâiere neîntreruptă se va face pururea înaintea Domnului, din neam în neam» (leș., 30, 7—8, ș.a.).

Dar unde se scrie în Sfânta Scriptură că au voie creștinii să țină aceste icoane sfințite prin casele lor? Dacă sunt sfințite, nu trebuie ei să le ducă în biserică, iar nu să le țină în casele lor, unde se fac atâtea păcate?

Sfânta Scriptură ne arată că chiar chivotul Domnului, care stătea în cort (vezi II Regi 7, 2), era ținut uneori prin casele oamenilor: «Și-a șezut chivotul Domnului în casa lui Obed-Edom Gateanul trei luni și a binecuvântat Domnul pe Obed-Edom și toată casa lui» (II Regi 6, 11—12; vezi și la 7, 6 ș.a.).

Unde se arată în Sfânta Scriptură că aceste lucruri sfinte (icoanele) făceau minuni?

Ai văzut mai sus că Dumnezeu l-a binecuvântat pe Obed-Edom și toată casa lui. El a dat putere acelor lucruri făcute de mâini omenești — și sfințite la porunca Lui — să facă minuni cu cei buni și să pedepsească pe cei răi, care nu le-au dat cinstea cuvenită (vezi despre aceasta pe larg la cartea I-a Regi, cap. 5, 1—8 și altele).

Am înțeles, din cele de până aici, că Dumnezeu a poruncit a se face diferite lucruri de mâini omenești, care s-au sfințit tot la porunca lui Dumnezeu și că, deci, sfintele icoane sunt într-adevăr lucruri făcute de mâini omenești, dar spre slava lui Dumnezeu în Biserica Sa.

Am mai înțeles că Dumnezeu a dat poruncă de a se aprinde candele și luminări în sfeșnice și a se tămâia înaintea lucrurilor făcute de mâini omenești și sfințite spre slava Sa. Iarăși am înțeles că Dumnezeu, prin lucrurile cele făcute de mâini omenești, spre slava Sa, face minuni și binecuvântează pe cei credincioși care țin aceste lucruri sfințite în casele lor și că El pedepsește pe cei ce defăimă lucrurile cele sfințite spre slava Sa, cum sunt și sfintele icoane, așa cum a pedepsit pe filistenii care au luat chivotul Legii Domnului în robie și nu i-au dat cinstea cuvenită (I Regi 5, 1—2 ș.a.).