Rugăciunile pentru cei morți
La ce pot ajuta rugăciunile pentru răposați, odată ce ei sunt judecați și s-a hotărât soarta fiecăruia?
Primul lucru ce se întâmplă fiecărui suflet, îndată după moartea omului, este judecata. Această judecată care se face cu fiecare suflet în parte se numește judecata particulară și se deosebește de judecata cea de obște sau universală, cea de la sfârșitul lumii, de după învierea trupurilor. Prin această judecată particulară se cercetează starea în care iese omul din viața pământească. Dacă această stare este bună, sufletul este dus de îngeri în fericire, iar dacă este rea, este luat de duhurile cele necurate la chinuri. Fericirea la care sunt duși cei găsiți vrednici se numește «sânul lui Avraam» (Luca, 16, 22) sau «rai» (Luca, 13, 43), iar chinurile la care sunt supuși păcătoșii poartă numele de «iad» (Luca, 16, 23). Că această judecată și trimitere a sufletelor la rai sau la iad are loc îndată după moarte, vedem din cuvintele Mântuitorului către tâlharul de pe Cruce: «...astăzi vei fi cu Mine în Rai» (Luca, 23, 43) sau din cuvintele apostolului Pavel: «Rânduit este oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata» (Evr., 9, 27). Același lucru îl arată marele apostol Pavel și atunci când zice: «...doresc să mă despart de trup și să fiu împreună cu Hristos — și aceasta e cu mult mai bine» (Filip., 1, 23) și iarăși: «Că pentru mine viață este Hristos și moartea, un câștig» (Filip., 1, 21). Dintre vechii scriitori bisericești care vorbesc despre judecata particulară deosebit de cea de obște, amintim pe Tertulian, care zice că sufletul (după moarte), mai întâi trebuie să încerce judecata lui Dumnezeu, ca unul ce a fost primitorul tuturor celor ce le-a făcut, dar el trebuie să aștepte și trupul său ca să primească răsplata și pentru ceea ce a făcut cu ajutorul trupului, că s-a supus poruncilor lui (Silvestru de Kanev, Dogmatica, voi. V, p. 94). Încă trebuie de știut și acest lucru: dacă cineva la judecata particulară ar fi fost găsit vrednic de chinuri și de pedeapsă și dacă unul ca acesta este creștin și fiu al lui Hristos, mai are o portiță de scăpare — prin mijlocirea celor vii — din chinurile la care a fost pedepsit de Dumnezeu.
Posibilitatea intervenției celor vii pentru cei morți pare exclusă, știut fiind că Dumnezeu va judeca pe fiecare după faptele lui și după dreptate, dând fiecăruia răsplata cuvenită propriilor sale fapte. O judecată făcută pe baza intervenției altora n-ar mai fi dreptate. Sfântul Apostol Pavel vorbește lămurit: «Pentru că noi toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca să ia fiecare, după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău» (II Cor., 5, 10). Cuvinte asemănătoare cu acestea găsim destule în Sfânta Scriptură și anume, în toate textele privitoare la judecata de apoi.
Că Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele sale este adevărat (Ps. 61, 11). Dar că posibilitatea de a ne ruga pentru cei morți este exclusă, acest cuvânt este cu totul străin de adevăr. Noi vedem că în Sfânta Scriptură se pune mare preț pe rugăciunea unora pentru alții. Dacă ar fi așa cum gândesc unii, că rugăciunea unora pentru alții n-ar avea nici un folos, atunci nici marele apostol Pavel n-ar trebui să îndemne cu rugăminte pe ucenicul său, Timotei, spre un lucru ca acesta, scriindu-i: «Deci, rogu-te, mai întâi de toate, să faci cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii» (I Tim., 2, 1). Iar Sfântul Apostol Iacov spune: «Mărturisiți-vă unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului» (5, 16). Sfântul Apostol Pavel cere să se facă rugăciune și pentru el (Efes., 6, 19).
Dar dacă rugăciunile noastre folosesc celor vii, ce pricină ar fi să nu le folosească și celor morți, odată ce ei trăiesc cu sufletele lor și de vreme ce Același Dumnezeu le ascultă și pe unele și pe altele? La mărturiile de mai sus, se pot adăuga și cele directe, din Vechiul Testament. Astfel, în Cartea a II-a a Macabeilor (cap. 12, 42—45) se arată că s-a adus jertfă pentru ostașii cei morți și apoi se zice: «Drept aceea sfânt și cuvios gând a fost că au făcut curățire pentru cei morți, ca să se slobozească de păcat» (12, 46). Iar Sfântul Prooroc Baruh se roagă și el pentru cei morți ai lui Israel: «Doamne, ...Nu-Ți aduce aminte de nedreptățile părinților noștri...» (3, 4—5).
În chipul cel mai limpede vorbește de aceste rugăciuni Sfânta Tradiție, începând din primele secole ale Bisericii, după cum arată și conținutul Sfintelor Liturghii. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că apostolii chiar au rânduit să se facă la Liturghie pomenire pentru cei morți zicând: «Nu degeaba au rânduit apostolii să se facă asupra Tainei celei înfricoșătoare pomenirea celor morți. Când stă poporul, plinătatea preoțească, cu mâinile întinse și în față stă jertfa cea înfricoșătoare, cum nu vor îndupleca pe Dumnezeu pentru cei adormiți? Iar aceasta, numai pentru cei plecați cu credință» (Omilia a III-a, la Filipeni).
Există, totuși, un citat care-mi dă de gândit și anume: «Acestea zice Domnul: Blestemat să fie omul care nădăjduiește în om și își face sprijin în carne și inima căruia se depărtează de Domnul» (Ier., 17, 5).
În acest citat sunt blestemați și osândiți numai acei oameni care își pun nădejdea mântuirii lor exclusiv în ajutorul de la oameni și nu în cel de la Dumnezeu — față de care sunt îndepărtați cu inima lor — fapt pentru care își merită toată osânda de la Dumnezeu, iar nu cei ce așteaptă și de la oameni mijlociri pentru ei către Dumnezeu. Căci atunci ar trebui să socotim sub această osândă și pe marele apostol Pavel, care de multe ori cere de la credincioșii săi rugăciuni către Dumnezeu pentru el, precum și el însuși face pentru alții și nădăjduiește în folosul acestor rugăciuni, așa cum am arătat la învățătura noastră despre cultul sfinților. Deci, este cu neputință ca, în baza textului pe care îl invoci, să negi necesitatea de a ne ruga pentru morți, mai ales că în acest citat adus de dumneata este vorba de altceva.
Unii spun că rugăciunile pentru morți ar fi nefolositoare și de prisos, neavând nici un rezultat, căci cuvântul biblic este limpede: «Și iarăși a zis Domnul: Să nu intri în casa celor ce jelesc și să nu te duci să plângi și să jelești cu dânșii... Și vor muri cei mari și cei mici în pământul acesta și nu vor fi îngropați; și după ei nimeni nu va plânge, nici se va zgâria, nici se va tunde pentru ei. Nu se va frânge pentru ei pâine de jale ca mângâiere pentru cel mort; și nu li se va da cupa mângâierii ca să bea după tatăl lor și după mama lor» (Ier., 16, 5—7).
Aici este vorba numai de cei păcătoși care sunt vinovați de păcate grele, ceea ce înseamnă că pentru morții cei mai puțin păcătoși se poate frânge pâinea întru pomenirea lor. Poți să vezi lămurirea în context, cu deosebire v. 10—13. Astfel, din citatul de mai sus ar urma ca morții să nu fie nici îngropați.
Cum poate cineva să scoată pe altul din iad prin pomeniri, de vreme ce este scris: «că nu este întru moarte cel ce Te pomenește pe Tine. Și în iad cine Te va lăuda pe Tine?» (Ps. 6, 5)? Sau poate au dreptate catolicii, care cred în purgatoriu?
Se poate mântui cineva și din iad, dar nu prin suferințele purgatoriului — așa cum spun romano-catolicii — ci prin Jertfa Răscumpărării, care s-a făcut pentru vii și pentru cei morți. Căci Dumnezeu are puterea să scoată sufletele din iad, după cum scrie: «Domnul pogoară la iad și ridică» (I Regi, 2, 6). Numai El poate să scoată sufletele din iad (Ps. 48, 16; Rom., 14, 9; I Cor., 15, 20; I Ioan, 2, 2; Apoc., 1, 18).
Puterea și iertarea lui Dumnezeu, Care împlinește «orice» se va cere de la El (Marcu, 11, 24; Ioan, 14, 13) sunt fără de margine, iar bunătatea Lui este atât de mare, că numai El poate schimba osânda veșnică a omului. Așadar, dacă Hristos este El însuși Dumnezeu, are și puterea de a scoate din iad pe cei osândiți. Noi știm că Dumnezeu ne cere să iubim pe semenii noștri și privește cu plăcere la această iubire a noastră. Nu este faptă mai mare ca iubirea; or, din iubire noi ne rugăm pentru alții. Rugăciunea Bisericii găsește cu atât mai multă ascultare la Dumnezeu, cu cât în ea se împletesc glasurile sfinților din cer și ale credincioșilor de pe pământ, cu însuși glasul Maicii Domnului. Biserica este într-o nesfârșită rugăciune pentru mădularele sale: pentru noi toți se roagă îngerii și apostolii, mucenicii și patriarhii și mai presus de toate, Maica Domnului nostru Iisus Hristos — și această sfântă unire este viața Bisericii. Însuși Mântuitorul ne adeverește că nu va trece cu vederea rugăciunile noastre, mai ales când pe acestea le facem din iubire către aproapele nostru. El însuși zice: «Toate câte cereți rugându-vă, să credeți că le veți primi și le veți avea» (Marcu, 11, 24). Așadar, rugăciunea pentru morți este nu numai un semn și o întărire a iubirii ci și o probă a credinței noastre. Căci tot Mântuitorul a zis: «De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede» (Marcu, 9, 23).
Sfânta Scriptură spune totuși, că între iad și rai există o prăpastie de netrecut, după cuvântul Domnului, din parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr: «Și peste toate acestea, între noi și voi s-a întărit prăpastie mare, astfel ca acei ce ar vrea să treacă de aici la voi, ori de acolo la noi, să nu poată să treacă» (Luca, 16, 26). Dacă adevărul este acesta, apoi cum se poate spune că noi am fi în stare să-i mutăm pe unii de acolo în cealaltă parte, de la rău la bine? Oare acest lucru este posibil?
Între rai și iad este, într-adevăr, o prăpastie de netrecut, așa cum ne-a spus Mântuitorul. Dar această prăpastie nu are puterea de a opri mila lui Dumnezeu, Care ascultă rugăciunile noastre, făcute pentru cei morți. Noi nu presupunem — ca frații noștri apuseni — că există un purgatoriu, ci spunem că numai pentru cei ce au păcate de moarte (nemărturisite), trecerea din iad la rai este imposibilă. Pentru cei cu păcate mai ușoare, această cale nu este definitiv închisă, deoarece abia la judecata de apoi se va hotărî definitiv cine este pentru rai și cine este pentru iad, fiind de la sine înțeles că după această judecată, unul osândit pentru iad nu va mai putea trece în rai. Știm că pentru cei vinovați de păcate de moarte, rugăciunile noastre sunt oprite, ca fiind nefolositoare: «Este și păcat de moarte; nu zic să se roage pentru așa păcat» (I Ioan, 5, 16) dar nu tot așa este situația pentru celelalte suflete, pentru care noi ne rugăm și avem datoria de a ne ruga. Deci pomenirile celor morți sunt ascultate datorită iubirii, ca orice rugăciune. Noi suntem «împreună-cetățeni cu sfinții», oameni ai casei lui Dumnezeu, «fiind zidiți pe temelia apostolilor și proorocilor, piatra din capul unghiului fiind însuși Iisus Hristos» (Efes., 2, 19—20). În virtutea acestei «cetățenii», noi îl rugăm ca să ierte pe frații noștri care au trecut în lumea cealaltă.
Noi nu ne rugăm pentru cei care au făcut păcate împotriva Duhului Sfânt, căci acestora nu li se iartă nici în lumea aceasta, nici în cealaltă (Matei, 12, 31). Dar pentru acei cu păcate care se pot ierta în lumea cealaltă, noi ne rugăm fiindcă dacă ne iubim veșnic (I Cor., 13), Dumnezeu ține seama de cererile făcute din iubire, aceasta fiind chiar porunca Lui.
Apostolul spune că «ceea ce a murit a murit păcatului odată pentru totdeauna» (Rom., 6, 10), iar Simeon Tesaloniceanul comentează astfel: «Celor adormiți le sunt mai de folos liturghiile, iar celelalte mai puțin îi ajută (pentru că omul murind a încetat de la păcat) iar prin jertfă se împărtășesc cu Hristos, se umplu de dumnezeiască veselie, de dar și se izbăvesc cu dumnezeiască milă de toată durerea. Deci, mai înainte de toate, să se facă liturghie pentru dânsul și după aceea, de va avea avuție... milostenie săracilor, zidiri sfintelor biserici își altele care sunt spre mântuirea lui» (IX, 72). Și continuă: «...Mirida (adică părticica ce se pune pe sfântul disc, alături de Agneț, pentru pomenirea celor vii și a celor morți) care se scoate la liturghie și pomenirea care se face pentru cel mort unesc pe cel mort cu Dumnezeu și-l împărtășesc cu Dânsul nevăzut. Drept aceea, folosindu-se foarte mult dintru aceasta, nu numai se mângâie frații cei ce cu pocăință s-au mutat întru Hristos, dar încă și sfintele suflete ale sfinților se bucură pentru aceste pomeniri care se fac pentru dânșii; unindu-se cu Hristos și împărtășindu-se din Sfânta Liturghie mai curat și mai luminat și împărtășindu-se mai mult cu darurile Lui, se roagă pentru noi. Deci pentru aceasta, Dumnezeu a lucrat această jertfă și a dat-o spre mântuirea și luminarea trupurilor, ca să fim cu Dânsul toți una cum S-a făgăduit. Drept aceea, se roagă pentru aceia care îi pomenesc pe dânșii săvârșind jertfe pentru cinstea lor și se fac mijlocitori și solitori pentru dânșii. Și se roagă ca și aceștia să se împărtășească cu Hristos ca și dânșii. Pentru aceea trebuie să facem pomenirea celor răposați, pentru că dragostea unește pe cei vii cu cei morți și să pomenim pe sfinți, ca veselindu-i, să se facă și ei rugători veseli pentru noi, către Dumnezeu» (Sfântul Simeon Tesaloniceanul, VI, 375).
Cât despre purgatoriul închipuit de romano-catolici, noi nu avem dovezi temeinice nici în Sfânta Scriptură, nici în Sfânta Tradiție. Sfânta Scriptură ne arată numai două locuri: rai și iad. În Tradiția sfinților părinți nu se admite purgatoriul; marele Antonie († 373), de pildă, zice: «Este o nebunie a crede în al treilea Ioc în cealaltă viață» (Cartea I-a). Iar Fericitul Augustin († 430) scrie: «Nu este vreun loc mijlociu, ca cineva care nu este cu Hristos să poate fi altundeva decât cu diavolul» (Despre merit și păcat). Știm apoi că al V-lea Sinod Ecumenic din Constantinopol (553) a osândit pe Origen, pe Didim cel Orb și pe Evagrie din Pont, care învățau că pedepsele viitoare vor avea sfârșit. Dacă pe atunci Biserica ar fi avut vreo cunoștință despre existența purgatoriului, ar fi făcut vreo amintire de el ca fiind o excepție de la alternativa iad-rai.
Nemărginita bunătate a lui Dumnezeu precum și rugăciunile Bisericii și Jertfa Euharistică sunt de ajuns pentru mântuirea celor ce și-au făcut în viața aceasta canonul pocăinței și au murit în dreapta credință.
Dar cum se face că rugăciunile Bisericii le pot ajuta unora să se mântuiască de chinuri înainte de Judecata de Apoi?
Rugăciunile Bisericii pot ajuta unora să se mântuiască după moarte, înainte de învierea cu trupurile, deoarece chinurile ce le suportă păcătoșii după moarte și înainte de învierea cu trupurile nu sunt definitive ca după Judecata din Urmă, ci provizorii, ca să se lase omenirii din Biserică prilejul să se întărească în dragoste prin rugăciunile pentru morți, care nu se mai pot ajuta ei singuri ci sunt ajutați prin dragostea altora. Chinurile de dinainte de Judecata din Urmă nu sunt nici definitive nici așa de mari ca cele de după Judecată, când vor fi răbdate în trup (Învățătura de credință creștină ortodoxă, întreb. 346).
Unii spun că sfinții și îngerii se roagă pentru cei morți în dreapta credință. Dar de unde au înțeles ei acest lucru?
Marele Apostol Pavel ne arată că Mântuitorul însuși Se roagă pentru noi, «mijlocește» (Rom., 8, 34), după cum Se roagă și Duhul Sfânt (Rom., 8, 26—27). Iar cum că și sfinții se roagă pentru noi, vezi la Apocalipsă unde ne spune: «Și când a luat cartea, cele patru ființe și cei douăzeci și patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută și cupe de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinților» (Apoc., 5, 8). Și iarăși vedem din alte locuri că sfinții se roagă pentru noi și sunt ascultați de Dumnezeu (Fac., 20, 7; Iov, 42, 8; I Regi, 7, 9; Ier., 15, 15; Iacov, 5, 16—17; Apoc., 8, 3—4). Dar nu numai că sfinții și îngerii se roagă pentru noi ci și «bucurie li se face îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăiește» (Luca, 15, 10).
