Despre serbarea duminicii în locul sâmbetei

Dacă Noul Testament este urmarea Vechiului Testament, de ce nu urmăm noi și sărbătorirea sâmbetei?

De la Adam până la sfârșitul lui Avraam au trecut, după unii cronografi, 3678 de ani, la care adăugând cei 430 de ani cât au stat israeliții robi în Egipt, fac 4108 ani. În această perioadă de timp, de la Adam până la Moise, nici Scriptura nu era scrisă, nici sâmbăta nu se ținea ca sărbătoare de vreun popor. Timp de atâtea mii de ani, patriarhii cei de mai înainte de lege și toți cei credincioși s-au povățuit la calea mântuirii numai prin Sfânta Tradiție și abia după acest îndelungat răstimp a fost instituită de Dumnezeu prăznuirea sâmbetei — în timpul trecerii poporului Israel prin pustia Arabiei — în amintirea facerii lumii în șapte zile, după care, în ziua a șaptea, Dumnezeu S-a odihnit, precum și în amintirea ieșirii din robia Egiptului a poporului Său, Israel. Căci Sfânta Scriptură spune: «Și a binecuvântat Dumnezeu ziua a șaptea și a sfințit-o; căci întru ea S-a odihnit de toată lucrarea Sa pe care a făcut-o Dumnezeu». Și iarăși este scris, referitor la ieșirea israeliților din robie: «Adu-ți aminte că ai fost rob în pământul Egiptului și te-a scos Domnul Dumnezeul tău de acolo cu mână tare și cu braț înalt; pentru aceea ți-a poruncit Domnul-Dumnezeul tău să păzești ziua sâmbetei».

Dar trebuie știut și faptul că sâmbăta nu a fost dată de Dumnezeu ca sărbătoare obligatorie pentru toate popoarele lumii, ci a rânduit-o ca sărbătoare și ca legământ veșnic, numai pentru poporul Său, Israel. Acest lucru îl arată Sfânta Scriptură clar, când zice: «Să păzească fiii lui Israel sâmbăta, prăznuind ziua odihnei din neam în neam, ca un legământ veșnic. Și să fie aceasta semn veșnic între Mine și fiii lui Israel, pentru că în șase zile a făcut Domnul cerul și pământul, iar în ziua a șaptea a încetat și S-a odihnit».

În alt loc, Sfânta Scriptură ne arată de asemenea că atât sâmbăta, cât și celelalte porunci ale Legii nu au fost date decât poporului Israel: «Cel ce vestește cuvântul Său lui Iacov, îndreptările și judecățile Sale lui Israel (adică poporului scos de El din robie), n-a făcut așa nici unui alt neam (adică necredincios, care nu se trăgea din sămânța lui Iacov) și judecățile Sale nu le-a arătat lor» (poruncile și sâmbăta). Când păgânii au venit la Neemia, dorind să ia parte la zidirea templului, el le-a zis: «Dumnezeu cel ceresc ne va ajuta. Noi, slugile Lui, vom zidi; iar voi n-aveți parte, nici drept, nici pomenire în Ierusalim». Dacă păgânii ar fi avut sâmbăta, mai avea Neemia dreptul să le vorbească așa? Păgânii i-ar fi putut răspunde că și ei au sâmbăta ca semn al așezământului, la fel ca israeliții. Aici însă Neemia vorbește hotărât și limpede, spunându-le că nu au «parte, nici drept». Că păgânilor nu li s-a dat nici Legea și nici sâmbăta reiese și din epistola Sfântului Apostol Pavel către romani, unde le spune: «Căci păgânii care nu au lege, din fire fac ale Legii». Iar mai departe, același apostol mărturisește că israeliților le aparține înfierea și slava și așezământul (deci și semnul legăturii — sâmbăta) și punerea legii (sâmbăta face parte din ea) și slujba (legea ceremonială) și făgăduințele.

Așadar, pe temeiul mărturiilor de mai sus reiese clar că sâmbăta era un semn de legătură între Dumnezeu și Israel și că a fost dată în urmă, numai pentru israeliți, nicidecum pentru întreaga omenire.

Dar legiuirea sâmbetei nu s-a făcut pentru o durată nedeterminată. Apostolul Pavel, în epistola sa către galateni ne arată că «Legea a fost adăugată pentru călcările de lege, până când era să vină Urmașul (prin urmare până la venirea Urmașului), Căruia I s-a dat făgăduința». De asemenea, știm că «sfârșitul legii este Hristos». Deci, iată durata de timp pentru care a fost dată Legea: până la venirea Urmașului, Care este Hristos. Legea a fost — după cum știm — numai povățuitor către Hristos, ca să ne justificăm prin credință. După venirea credinței, nu mai suntem sub povățuitor (Lege). Vechiul Testament fiind înlocuit, s-a împlinit porunca lui Ieremia în care se zice: «Iată, vin zile — zice Domnul — când Eu voi încheia cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda legământ nou. Însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinții lor în ziua când i-am luat de mână, ca să-i scot din pământul Egiptului ... Voi pune Legea Mea în lăuntrul lor și pe inimile lor voi scrie și le voi fi Dumnezeu, iar ei îmi vor fi Mie popor». Aici se vorbește despre încheierea unei noi legături și se arată și timpul când așezământul va fi înlocuit cu cel nou. Se naște întrebarea: care legământ va fi înlocuit? Proorocul Ieremia a arătat: «...acela pe care l-am făcut cu părinții lor în ziua când i-am luat de mână, ca să-i scot din pământul Egiptului...».

În ce constă acest legământ ne arată proorocul Moise: «Domnul Dumnezeul vostru a încheiat cu voi legământ în Horeb. Nu cu părinții noștri a făcut Domnul legământul acesta, ci cu noi, cei ce suntem vii aici astăzi ... Eu am stat în vremea aceea între Domnul și între voi ... El a zis: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Cel ce te-am scos din pământul Egiptului, din casa robiei ... Cuvintele acestea le-a grăit Domnul către toată adunarea voastră pe munte, din mijlocul focului, al norului, întunericului și al furtunii, cu glas de tunet și altceva n-a mai grăit. Și le-a scris pe două lespezi de piatră și mi le-a dat mie».

Acest Așezământ, această legătură trebuie să-i lase loc Noului Așezământ. Deci, înlocuindu-se și dându-se la o parte legătura cea veche, de la sine cade și sâmbăta — semnul acestei legături.

Hristos Mântuitorul nostru n-a desființat Legea Testamentului Vechi, căci însuși a mărturisit: «Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii. N-am venit să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat, zic vouă: înainte de a trece cerul și pământul, o iotă sau o cirtă din lege nu va trece până ce nu se vor face toate». Ar însemna, deci, că și sfințenia sâmbetei rămâne în vigoare pentru totdeauna.

Mântuitorul n-a stricat Legea și proorocii, sau, în general Vechiul Testament, ci numai l-a înlocuit cu Cel Nou, care este desăvârșirea celui Vechi. Testamentul cel Vechi — după cum s-a arătat și mai sus — a avut numai un rol de învățător, spre a pregăti omenirea pentru primirea lui Mesia: «Astfel că Legea ne-a fost nouă călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din credință. Iar dacă a venit credința, nu mai suntem sub călăuză». Mântuirea noastră nu mai atârnă de împlinirea faptelor poruncite de Testamentul Vechi sau de ținerea sâmbetei, ci de credința în Iisus, Mântuitorul nostru. Prin Iisus Hristos, Legea (Testamentul Vechi) s-a împlinit și a încetat. «Căci Hristos este sfârșitul Legii, spre îndreptarea a tot celui care crede». Legea Veche a ținut numai până la Ioan Botezătorul, ultimul pregătitor al venirii lui Hristos. Cei de sub regimul ei au fost născuți sub robie, întocmai ca fiul lui Avraam, din roaba sa, Agar; pe când cei din Testamentul Nou sunt ca fiul lui Avraam, din soția sa liberă, Sara, fiind născuți spre libertate și moștenire. Căci Agar și Sara sunt închipuiri ale celor două Testamente. Prin urmare, cuvintele Mântuitorului: «Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii» au acest înțeles: Eu n-am venit împotriva Legii și a proorocilor, sau: Venirea Mea nu îi este ceva străin, ci dimpotrivă, ea este în deplin acord atât cu Legea lui Moise cât și cu învățătura din celelalte cărți ale proorocilor (Vechiului Testament). În acest chip, Legea se împlinește desăvârșit prin Mine — adică prin venirea Mea — deoarece această venire a Mea este însăși ținta ei.

Iar cuvintele prin care Mântuitorul spune că nu va trece o iotă sau o cirtă din Lege până ce nu se vor face toate, se referă la împlinirea lucrurilor proorocite despre El, care s-au împlinit întocmai — până la încheierea Noului Legământ făcut prin Sângele Său și instituit în seara Cinei celei de Taină, când legământul Vechiului Testament a luat sfârșit. După ce a mâncat cu ucenicii Săi, Mântuitorul a luat paharul și l-a dat lor zicând: «Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi».

Dumnezeu a binecuvântat și a sfințit ziua a șaptea încă de la începutul lumii, când a isprăvit creația, după cum este scris: «Și a sfârșit Dumnezeu în ziua a șasea lucrarea Sa pe care o făcuse și S-a odihnit în ziua a șaptea și a sfințit-o, căci întru ea S-a odihnit de toată lucrarea Sa, pe care a făcut-o Dumnezeu». Deci, după cele șase zile ale creației, ziua a șaptea a fost cel dintâi sabat sfințit de însuși Dumnezeu și datorită acestui fapt, ea a rămas sfântă pentru toți oamenii și pentru toate timpurile.

În aceste două versete nu se vorbește decât despre Dumnezeu și lucrarea Sa, arătându-se că Dumnezeu Și-a sfârșit lucrarea, S-a odihnit, a binecuvântat și a sfințit ziua a șaptea. Însă despre om nu se spune nimic și nici n-ar fi avut omul pentru ce să se odihnească, având el abia o zi de la crearea sa. Fiind așezat de Dumnezeu «...în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze și s-o păzească», primul om n-a primit nici o poruncă privind serbarea zilei a șaptea. Singura poruncă pe care i-a dat-o Dumnezeu a fost aceea de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului. Pentru om, toate zilele erau deopotrivă. Ba, mai mult, nici chiar atunci când Adam și Eva au călcat porunca și au cunoscut binele și răul și nici după ce au fost izgoniți din rai, nu au primit poruncă să serbeze vreo zi. Dimpotrivă, toată viața omului devine o continuă muncă, fiind obligat ca în toate zilele să muncească pământul — blestemat întru toate lucrurile sale — pentru a-și dobândi hrana. «Cu osteneală să te hrănești din el (din pământ) în toate zilele vieții tale ».

Se arată, într-adevăr, că Dumnezeu S-a odihnit în a șaptea zi de lucrarea Sa, dar cum se numea acea zi, nu ni se spune. Ca atare, se ridică următoarele întrebări:

— Este ziua a șaptea una și aceeași cu sabatul?

— Se numărau pe atunci zilele săptămânii în așa fel ca ziua a șaptea să corespundă cu sâmbăta de azi?

— Unde se spune că se numărau zilele și cum se numeau ele în acel timp?

— Sau, cel puțin, cuvântul «sabat» — atât de scump unora din cei cu care ai stat de vorbă — ai putea să-mi arăți unde este scris?

Vrând, nevrând, trebuie să recunoști că sâmbăta ca zi de odihnă nu-și are originea în rai și nici n-a fost dată primilor oameni ca zi de repaos, ci că începutul ei este abia cu circa 2500 de ani mai târziu. Date lămuritoare asupra felului de prăznuire — și al zilei anume care este prăznuită — nu avem nicăieri în Biblie.

Problema mai poate fi pusă și astfel: Dumnezeu, într-adevăr, S-a odihnit în ziua a șaptea și a sfințit-o. Dar ce înseamnă ziua a șaptea? Căci nu ni se mai spune că în această zi «s-a făcut seară și s-a făcut dimineață», cum ni se spune despre celelalte zile ale creației. Astfel, ar urma că în a opta zi — adică în întâia a săptămânii viitoare — Dumnezeu să fi început din nou a crea sau a lucra ceva, pentru ca apoi, după șase zile, iarăși să Se odihnească ... și să serbeze și El, în fiecare săptămână, ziua a șaptea ... Ar însemna, prin urmare, că serbarea sâmbetei ar trebui să o ținem după exemplul lui Dumnezeu, iar nu pe baza vreunei porunci de la început. Porunca a venit însă mult mai târziu, iar a susține că și Dumnezeu serbează sâmbăta și că numai după exemplul Lui — cel puțin până la venirea acestei porunci — trebuie să o fi serbat oamenii, însemnează a cădea în cea mai mare rătăcire.

Deci «ziua a șaptea» nu este decât ziua în care Dumnezeu a încetat creația universului. Nicăieri nu ni se spune în Biblie că, la început și omul «s-a odihnit» în ziua a șaptea.

Există un text din care s-ar înțelege că porunca sfințirii zilei a șaptea nu ar fi fost dată abia în vremea lui Moise, în pustie, ci că ea a existat încă de la început: «Adu-ți aminte de ziua sâmbetei, ca să o sfințești». Iată deci că Dumnezeu atrage doar atenția (adu-ți aminte) asupra unei porunci deja existente și nu o statornicește acum pentru prima oară. Și, de vreme ce ea este de la început, înseamnă că este obligatorie pentru lumea de totdeauna, nu numai pentru cea de la Moise încoace.

«Adu-ți aminte» se referă la ceea ce a existat mai dinainte (adică «adu-ți aminte» de ceva ce ți-am spus eu altă dată), căci într-adevăr porunca de a serba sâmbăta nu s-a dat pentru prima oară o dată cu celelalte porunci, pe Muntele Sinai. Dar nu este nici așa cum ți se pare dumitale, că ea a fost dată de la început lui Adam în rai.

Această poruncă s-a dat cu puțin mai înainte — și pentru prima oară — în pustia Sin, când Dumnezeu a poruncit evreilor, prin Moise, să nu adune mană în ziua sâmbetei (ziua a șaptea). Deci atunci când a fost dată legea pe Sinai, evreii aveau cunoștință despre sabat — căci îl serbaseră, ba chiar îl și călcaseră, pentru care pricină au fost dojeniți de Dumnezeu. De aceea, porunca întâia începe cu cuvintele: «Adu-ți aminte...» spre a aminti evreilor că această poruncă le-o dăduse cu puțin mai înainte. Deci, originea sabatului nu este în rai, iar el nu a fost serbat până la Moise.

Oare poate fi serbarea sâmbetei înlocuită de vreme ce ea este un semn și un legământ veșnic între Dumnezeu și oameni făcut pe temeiul cuvintelor lui Dumnezeu însuși? «Să păzească deci fiii lui Israel sâmbăta, prăznuind ziua odihnei din neam în neam, ca un legământ veșnic. Să fie aceasta semn veșnic între Mine și fiii lui Israel...». Deci, înlocuirea sâmbetei prin Duminică sau prin oricare zi ar însemna înlocuirea unui așezământ veșnic prin unul omenesc.

Cu adevărat, sabatul este un legământ veșnic instituit de Dumnezeu, dar nu pentru toate popoarele lumii, ci numai pentru poporul lui Israel. Acest fapt se poate înțelege destul de clar din mărturiile Sfintei Scripturi. Mai întâi, vedem că Domnul a vorbit lui Moise și i-a zis să păzească fiii lui Israel sâmbăta, prăznuind ziua odihnei din neam în neam ca un legământ veșnic. În al doilea rând, acest legământ este o aducere aminte de robia egipteană din care Dumnezeu îi scosese pe israeliți, poruncindu-le spre amintire să ție sabatul ca zi de odihnă: «Adu-ți aminte că ai fost rob în pământul Egiptului și te-a scos Domnul Dumnezeul tău de acolo, cu mână tare și cu braț înalt; pentru aceea ți-a poruncit ție Domnul Dumnezeul tău să păzești ziua sâmbetei». În al treilea rând, vedem că sabatul este «semn» vizibil între Dumnezeu și copiii lui Israel. «Domnul a grăit către Moise zicând: vorbește-le copiilor lui Israel și spune-le: «Vedeți și păziți zilele Mele de odihnă, căci acestea vor fi între Mine și voi și urmașii voștri un semn, ca să cunoașteți că Eu sunt Domnul, Cel ce vă sfințește». Tot în felul acesta se exprimă și proorocul Iezechiel: «Așa vorbește Domnul...; ...Le-am dat zilele Mele de odihnă, ca să fie semn între Mine și ei, ca să cunoască că Eu sunt Domnul, Sfințitorul lor». În al patrulea rând, reiese că sabatul și întreaga Lege sunt date numai evreilor — iar nu «și celorlalte neamuri — din mărturia conducătorilor poporului ales întors din exil; căci atunci când cei străini din neamul lor au venit și le-au cerut permisiunea să ajute și ei la zidirea templului Domnului, zicând: «Să zidim și noi împreună cu voi, pentru că și noi, ca și voi, căutăm pe Dumnezeul vostru și-I aducem jertfe încă din vremea lui Asarhadon, regele Asiriei...», la aceste cuvinte, trimișii neamurilor au primit un răspuns clar și categoric din partea lui Neemia: «Dumnezeul cel ceresc ne va ajuta. Noi, slujitorii Lui, vom zidi; iar voi nu aveți parte, nici drept, nici pomenire în Ierusalim». De subliniat ultimul cuvânt: «pomenire», care este repetat ori de câte ori Dumnezeu sau Moise atrag atenția asupra serbării sabatului sau asupra legământului făcut prin el, între Dumnezeu și poporul scos din robia Egiptului: «Adu-ți aminte de ziua sabatului...»; «Adu-ți aminte că ai fost rob în pământul Egiptului... să păzești ziua sâmbetei». Deci, această «aducere aminte» se referă la legământul sabatului pe care l-a făcut Dumnezeu cu poporul evreu, atunci când l-a scos din robia egipteană. Celelalte neamuri nu au acest legământ, pentru că ele nu au avut nici un alt legământ cu Domnul-Dumnezeu, ca poporul evreu și nu au deci a-și aduce aminte de vreo promisiune.

După aducerea evreilor în robia babilonică, neamurile care au fost aduse în Palestina — și le-au luat locul — s-au amestecat cu evreii rămași și au crezut în Dumnezeul lor. Această credință însă nu a putut să-i facă părtași la istoria poporului ales și la legământul lui Dumnezeu: sabatul. Pentru aceea ei sunt respinși de la zidirea templului, spunându-li-se că nu au «pomenire» (aducere aminte). Cu alte cuvinte, sabatul este o sărbătoare exclusiv evreiască și nu se transmite altor popoare chiar dacă acelea cred în Dumnezeul lui Israel. Acesta este un adevăr care nu poate fi răstălmăcit și de care ar trebui să țină seama toți cei ce serbează sâmbăta, adevăr care se poate vedea clar atât în Vechiul cât și în Noul Testament.

Iar dacă acest așezământ al sabatului este numit «veșnic» trebuie să înțelegem că cuvântul «veșnic» are aici înțelesul de ceva durabil, care nu poate fi schimbat sau înlocuit de oameni. Dar nici nu se poate susține că Dumnezeu nu are putere să-l schimbe sau să-l înlocuiască, deoarece știm că Mântuitorul a schimbat acest așezământ «veșnic» al sabatului. Deci cuvântul «veșnic» înseamnă aici epoca Testamentului celui Vechi după sfârșitul căruia începe un veac nou și un legământ nou, care fusese făgăduit chiar de Dumnezeu încă din Testamentul Vechi. Dar cuvântul «veșnic» este folosit în Testamentul Vechi și cu alte prilejuri, cum ar fi de pildă la porunca prăznuirii mielului pascal, pentru care Dumnezeu poruncește evreilor: «...ca așezare veșnică să o prăznuiți»; sau la sărbătoarea azimilor, pe care de asemenea, li se poruncește să o păzească fiind «așezământ veșnic». Cu toate acestea, nici cei ce țin astăzi sâmbăta nu mai serbează mielul pascal după porunca «veșnică» de atunci, spre a-l mânca ritual, cu azimă și cu ierburi amare, stând în picioare, cu toiege în mâini, gata de plecare. «Legea veșnică» este și arderea neîntreruptă a candelei în fața perdelei de dinaintea chivotului Legii în templul din Ierusalim, «așezământ veșnic» este numit și modul de junghiere a animalelor de jertfă; cu toate acestea, nici cei ce țin legământul «veșnic» al sâmbetei nu le mai respectă pe acelea căci altfel ar trebui să se întoarcă întru toate la cele ale Vechiului Testament.

Mi s-au adus își mie o seamă de mărturii biblice prin care s-ar dovedi că serbarea sâmbetei este obligatorie pentru toți creștinii, de toate neamurile. Astfel, Mântuitorul «...a venit în Nazaret, unde fusese crescut și după obiceiul Său, a intrat în ziua sâmbetei în sinagogă și S-a sculat să citească».

De asemenea, este scris despre apostolul neamurilor că «...după obiceiul său, Pavel a intrat la ei (în sinagoga iudeilor din Tesalonic) și în trei sâmbete le-a grăit din Scripturi». Apoi: «Și femeile care veniseră cu Iisus din Galileea au privit mormântul... și, întorcându-se, au pregătit miresme și miruri; iar sâmbăta s-au odihnit, după Lege». Deci și ele au respectat porunca Legii ținând sâmbăta. Mântuitorul, vorbind despre sfârșitul lumii, a arătat că sâmbăta va rămâne până la sfârșit și de aceea a zis: «Rugați-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta». Marele apostol Pavel, vorbind despre odihna din ziua sâmbetei, spune că Dumnezeu a dat poporului Său «odihnă». «Poporul Său» sunt creștinii de toate neamurile și din toate vremurile. Sunt ei obligați să țină odihna sâmbetei?

Noi nu mai avem nici o obligație de a serba sâmbăta. Testamentul Nou a înlocuit pe cel Vechi și a instituit o altă zi de odihnă și de serbare și anume — ziua dintâi a săptămânii sau Duminica. Instituirea acestei zile ca zi de sărbătoare și de odihnă este independentă de cea a sâmbetei vechi. Sâmbăta Legii Vechi — după cum am arătat mai sus, a fost instituită de Dumnezeu ca zi de sărbătoare și de odihnă în amintirea ieșirii din robia Egiptului a unui singur popor: a poporului Său, Israel. Iar Duminica creștină o serbăm în amintirea învierii Domnului prin care s-a făcut recrearea și înnoirea întregii lumi și totodată ieșirea noastră din robia păcatului și a morții precum și dobândirea Canaanului ceresc.

Învățătura despre desființarea sâmbetei în Testamentul Nou se bazează: 1. pe temeiuri indirecte (de principiu sau generale) și 2. pe temeiuri directe, din practica Mântuitorului și a sfinților apostoli, și iată cum:

1. Testamentul Nou a «învechit» pe cel dinaintea lui, numit «Vechi» și a înnoit toate vechile așezăminte între care desigur și sâmbăta. Așezământul vechi nu era desăvârșit; el era mai mult ca o umbră, o icoană. Iată pentru ce a trebuit să se întemeieze «...un Testament mai bun», «...un Testament Nou». «Și zicând «unul Nou» Domnul a învechit pe cel dintâi», care a fost pus numai la «vremea îndreptării», adică până când avea să fie îndreptat și desăvârșit de altul nou. «Căci dacă Testamentul cel dintâi ar fi fost fără prihană, nu s-ar fi căutat loc pentru al doilea». Iar pentru al doilea, toate cele ale Vechiului Așezământ «...au trecut, iată, toate s-au făcut noi». Odată cu celelalte așezăminte ale Legii Vechi a fost scoasă din vigoare și înlocuită și sărbătoarea sabatului.

Acestea avându-le în vedere, marele apostol Pavel scrie împotriva acelora ce voiau să se mai țină cele ale Legii Vechi și învinuiau pe cei ce nu le mai țineau, adresându-se acestora din urmă astfel: «Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură sau cu privire la sâmbete sau lună nouă, care sunt umbra celor viitoare, iar trupul este al lui Hristos». Cei ce voiesc să dobândească mântuirea trebuie să fie urmași ai lui Avraam. Aceștia însă nu sunt descendenții trupești ai patriarhului ci cei care au credința lui în împlinirea făgăduințelor mesianice; iar aceștia sunt creștinii, deveniți fii ai lui Dumnezeu și eliberați de sub poruncile nefolositoare ale legii pe care Hristos, prin poruncile Evangheliei, a șters-o ca pe un zapis ce ne era potrivnic: «căci dacă dreptatea vine prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar». Nu din faptele Legii vine mântuirea, ci prin credința cea în Hristos Iisus, «căci dreptul prin credință va fi viu». Deci, Testamentul Vechi trebuie să se bucure în creștinism de cinstea ce i se cuvine, dar în nici un caz el nu trebuie prețuit mai mult decât cel Nou sau în paguba celui Nou.

2. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care n-a venit să strice Legea sau proorocii, a ținut toate poruncile Legii în afară de una singură: aceea a sâmbetei. Căci dacă El mergea ca fiecare iudeu sâmbăta la sinagogă, mergea cu scopul de a propovădui poporului adunat aici sau pentru a vindeca pe bolnavi, dar nicidecum pentru a ne da nouă, creștinilor, pildă că trebuie să serbăm sâmbăta. Iudeii mai aveau obiceiul de a se aduna și vineri seara pentru rugăciunea în sinagogă după cum se adună și azi. Dacă Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-ar fi dus și în această zi în sinagogă ar urma pentru noi că trebuie să serbăm și vinerea?

Dumneata ești ispitit să admiți că Hristos și apostolii au respectat sâmbăta. Da, dar în ce fel? Se știe atât numai, că El a făcut o mulțime din minunile Sale sâmbăta, fapt pentru care era amenințat cu moartea. Sâmbăta au fost vindecați: omul cu mâna uscată; femeia cu duhul neputinței (gârbovă); bolnavul de idropică; omul cu duhul necurat; slăbănogul bolnav de 38 de ani și orbul din naștere. Trei din aceste vindecări: a omului cu mâna uscată, a femeii gârbove și a omului cu duh necurat au fost făcute nu numai sâmbăta, ci și în sinagogă.

Cât despre textul: «Rugați-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta» e bine să știți că aici nu se vorbește de sfințirea sau respectarea sâmbetei. Sfântul Efrem Șirul, un mare dascăl al adevărului, tâlcuiește «iarna» cu «să nu ne apuce iarna nepregătiți»; iar «sâmbăta» cu «să nu fim căzuți în eres». Prin aceasta, Mântuitorul nu a oprit călcarea sâmbetei, de vreme ce El însuși o călcase zicând: «Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă, astfel că Fiul Omului este Domn și al sâmbetei». De asemenea, nici apostolii nu respectau ziua sabatului căci au smuls și au mâncat spice de grâu chiar în această zi. Sfânta Evanghelie ne spune chiar că iudeii căutau să-L omoare pe Iisus «...pentru că nesocotea ziua sâmbetei» pe care Hristos, ca Domn al Sabatului, a desființat-o. «Desființând vrăjmășia în Trupul Său, Legea poruncilor și învățăturile...», Mântuitorul a făcut un nou legământ întru Sângele Său și ne-a dat exemplu cu fapta să nu mai ținem ziua sabatului (sâmbetei). Iar dacă însuși Hristos ne-a învățat pe noi cu cuvântul și cu fapta acest lucru, putem oare să nu-L ascultăm pe El noi, cei ce ne-am botezat și ne-am îmbrăcat în El?

Ai amintit și faptul că sfintele mironosițe au respectat ziua sâmbetei, în care «...s-au odihnit după Lege». Într-adevăr mironosițele, ca niște femei credincioase ce erau, respectau Legea și toate prevederile ei. Ele urmau pe Hristos dar împlineau și Legea de teama iudeilor așa cum o împlinea și Iosif din Arimateea despre care Sfânta Evanghelie spune că era un sfetnic al Sinedriului «...bărbat bun și drept». Și dacă Iosif din Arimateea, «om bogat» și «sfetnic cu bun chip» se temea de iudei, urmând pe Iisus «într-ascuns» iar pe față lucra ca orice iudeu, făcând parte chiar și din Sinedriu, cu cât mai mult nu aveau să se teamă niște femei și să se odihnească în ziua sabatului după Lege?

Dacă cercetăm cu atenție Noul Testament vedem că toate poruncile Decalogului sunt reproduse în cuprinsul lui de către Mântuitorul sau de către sfinții apostoli, în afară de aceea a sabatului. Astfel:

Porunca întâi o găsim la Matei, 12, 31—32 și la Marcu, 3, 29.

Porunca a doua, în I Corinteni, 10, 14 și I Ioan, 5, 21.

Porunca a treia, la Iacov, 4, 12; 5, 12.

Porunca a cincea, la Matei, 15, 4; 19, 19.

Porunca a șasea, la Matei, 19, 18 - și la Marcu, 10, 19.

Poruncile a șaptea, a opta și a noua, la Matei, 19, 18; la Marcu 10, 19 și în Romani, 13, 9.

Porunca a zecea, în Romani, 13, 9.

Dar în nici o parte a Evangheliei sau a epistolelor apostolești nu găsim vorbindu-se — sau făcându-se măcar o aluzie — la porunca a patra sau la ziua sabatului ceea ce dovedește că ea nu există pentru Mântuitorul și apostoli; iar despre ceea ce nu mai există e firesc ca nici să nu se mai vorbească. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a rezumat toate poruncile în două: iubirea de Dumnezeu și de aproapele, zicând: «în aceste două porunci se cuprind toată legea și proorocii». Și marele apostol Pavel a zis că «dragostea este plinirea legii».

Se mai spune că apostolii și primii creștini — după mărturia istoriei — au serbat sâmbăta și numai de la Constantin cel Mare din anul 321, a fost introdusă de către acest împărat inovația de a se serba Duminica în mod obligatoriu.

Nu este adevărat că apostolii și primii creștini au serbat sâmbăta. Marele apostol Pavel, dacă mergea sâmbăta la sinagogă, nu mergea acolo ca să prăznuiască sâmbăta, ci pentru că acolo se adunau iudeii și avea prilejul să le vorbească din Scripturi. Dar apostolul Pavel vorbea nu numai prin sinagogi ci și în piețe și prin case ba chiar și în afară de porțile cetății, în câmp; apoi, el vorbea nu numai sâmbăta ci și în fiecare zi și noapte. Și ce fel de odihnă avea Pavel în ziua sabatului de vreme ce el se ostenea lucrând pe ogorul inimilor în slujba cuvântului lui Dumnezeu?.

Dar nu numai apostolii au nesocotit serbarea sâmbetei ci și urmașii lor: Varnava, Ignatie Teoforul, Policarp al Smirnei, Clement al Romei, Iustin Martirul, Tertulian și alți mulți din secolele I, II și III; ei mărturisesc că creștinii din vremea lor serbau Duminica, întocmai cum știm din Scriptură că făceau și apostolii.

Istoria mărturisește despre Constantin cel Mare numai faptul că în timpul domniei lui, creștinismul a devenit religie liberă de stat, favorizându-se astfel generalizarea ulterioară, în Imperiul Roman, a practicilor religioase creștine, între care era și serbarea Duminicii, astfel încât statul roman nu a făcut altceva decât a recunoscut și a consfințit o stare de fapt.

Care sunt temeiurile scripturistice pentru serbarea Duminicii în locul sâmbetei?

Pentru noi creștinii dreptmăritori, sărbătoarea cea mai mare este Învierea lui Hristos, zi de bucurie, căci însuși Domnul a întâmpinat în acea zi pe femeile mironosițe zicându-le: «Bucurați-vă!». Ziua Învierii este ziua în care Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a eliberat pe noi de robia păcatului așa cum oarecând Iehova a eliberat poporul Său ales din robia Egiptului. Ziua învierii este ziua sfințită prin însuși scump Sângele Său, este ziua încredințării că am înviat din moartea păcatului și că vom învia și din moartea trupească spre viața veșnică dacă vom adormi în credința neîndoită în Hristos, căci zice Sfântul Apostol Pavel: «Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința voastră, sunteți încă în păcatele voastre; și atunci și cei ce au adormit în Hristos au pierit». În alt loc: «Și dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră». Deci după mărturia marelui apostol Pavel credința creștinului nu valorează nimic fără încredințarea deplină că Hristos a înviat a treia zi din morți, așa cum El însuși spunea mai înainte. Și dacă învierea lui Hristos este atât de însemnată pentru orice creștin, nu se cade oare să fie mereu în mintea sa și să o cinstească, serbând-o îmbrăcat în hainele albe ale curăției, ca și ale îngerilor care au prăvălit piatra de pe mormânt?

Duminica — ziua izbăvirii noastre — se mai numește în Sfânta Scriptură și «una a sâmbetelor» sau «ziua întâia a săptămânii», «a treia zi» sau «după opt zile» sau «ziua Domnului». Cele trei zile despre care vorbește Sfânta Scriptură sunt zilele în care Mântuitorul a stat în mormânt, numărul lor fiind preînchipuit de cele trei zile cât a stat proorocul Iona în pântecele chitului; numărul lor corespunde de asemenea numărului zilelor în care Mântuitorul a spus că va ridica templul dărâmat. Și ceea ce spusese mai înainte ucenicilor Săi, că va învia a treia zi din morți, Mântuitorul a adeverit prin învierea Sa. În ziua întâia a săptămânii s-a săvârșit la Emaus prima Liturghie prin «frângerea pâinii» de către Mântuitorul. În seara zilei celei dintâi a săptămânii Mântuitorul S-a arătat ucenicilor Săi care erau adunați cu ușile încuiate de frica iudeilor, zicându-le: «Pace vouă». În ziua cea dintâi a săptămânii (Duminica), Mântuitorul a suflat peste ucenicii Săi, dându-le puterea de a lega și a dezlega păcatele oamenilor. Apoi, tot în ziua Duminicii S-a arătat Mântuitorul iarăși ucenicilor Săi și lui Toma pe care l-a încredințat despre învierea Sa. Și tot Duminica S-a arătat Mântuitorul în Galileea. Duminica S-a pogorât Sfântul Duh peste sfinții apostoli. În ziua Duminicii, sfinții apostoli săvârșeau «frângerea pâinii» adică Sfânta Liturghie. În ziua Duminicii se făcea de către apostoli strângerea de ajutoare pentru creștini, astfel că Duminica, sfințită prin învierea Domnului —ca zi de slăvire a Sa — devenea și sărbătoarea dragostei de frați. Despre ziua Duminicii a zis psalmistul: «Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne veselim într-însa», iar prin Apocalipsă i S-a descoperit evanghelistului Ioan tot în ziua Duminicii.

Mai sunt și alte mărturii din vechime că creștinii din primele veacuri au serbat ziua Duminicii?

Cred că ți-am arătat destule mărturii din Sfânta Scriptură despre serbarea Duminicii de către creștinii de la început și totodată, și pentru care pricină ei țineau Duminica zi de odihnă în locul sâmbetei. Să știi însă că pe lângă mărturiile din Sfânta Scriptură pe care le-ai auzit mai sus mai sunt foarte multe mărturii vrednice de crezare de la sfinții bărbați apostolici, adică de la ucenicii sfinților apostoli care au fost următorii lor și împreună-vorbitori cu ei. Unul din aceștia a fost și Sfântul Ignatie Teoforul, episcop al Antiohiei. Acesta, în scrisoarea trimisă creștinilor din Magnezia, zice așa:

«Cei care au trăit în rânduielile cele vechi (adică evreii n.n.) și au venit la nădejdea cea nouă, să nu mai țină sâmbăta, ci Duminica, în care și viața noastră a răsărit». Apoi Sfântul Iustin Martirul scrie, pe la mijlocul veacului al doilea după Hristos: «Duminica ne adunăm cu toții la un loc pentru că aceasta este ziua în care Dumnezeu la zidirea lumii, a despărțit lumina de întuneric și în care Mântuitorul nostru a înviat din morți...». Asemenea mărturii mai găsim și în Așezămintele Sfinților Apostoli, în canoane și la o mulțime de sfinți părinți și scriitori bisericești din veacurile II—IV, ca de pildă: Tertulian, Sfântul Irineu, Sfântul Ambrozie, Sfântul Ioan Gură de Aur și alții.

De aceea, odată cu legalizarea creștinismului de către împăratul Constantin cel Mare, Duminica a fost recunoscută și consfințită de către stat ca zi de odihnă chiar și pentru necreștini, rămânând astfel până azi la toate popoarele creștine ca zi săptămânală de odihnă.